Ruxandra Cesereanu

Imaginea Securitatii in literatura romana in comunism si postcomunism
-studiu de caz-

 

The image of the Securitate in communist and postcommunist Romanian literature\

Abstract: The article is a synthesis on the image of the Securitate in the Romanian communist and postcommunist literature, underlining the repression mechanisms the System used to establish terror.

Keywords: Romania; communism; Romanian literature; censorship; Securitate

 

 Ma voi referi aici doar la aspectul literaturizat al imaginii Securitatii, punctand cativa autori de marca sau macar onorabili care au avut in vedere o asemenea reflectare. Nu ma voi ocupa de victime si nici preponderent de figura dictatorului comunist, ci de aparatul de represiune care a instaurat teroarea si care a instrumentat-o ca atare. Textele panoramate sunt fie scrieri realiste, fie antiutopii si parabole.
  Membrii aparatului de represiune din Romania comunista, asa cum apar in aceste scrieri, pot fi clasificati dupa cum urmeaza: anchetatorul fals serafic, tortionarul propriu-zis (cu doua nuante - tortionarul robot, care tortureaza in virtutea obisnuintei sau chiar blazat-mecanic, si acela fanatic, sadic), si bufonul balcanizat (acesta nu tortureaza, eventual palmuieste; dar, in general, este un grobian lingvistic). Eminentele cenusii ale represiunii comuniste apar si ele reflectate in literatura romana, fie prin figurile unor comisari sau comisarese "de fier", fie prin diversi lideri comunisti care au calauzit represiunea. in literatura de dinainte de 1989, publicata in Romania, figura preponderenta este aceea a anchetatorului fals serafic si a bufonului balcanizat; aceea a tortionarului este minoritar ilustrata. Romanul obsedantului deceniu, de pilda, exceleaza in a acorda importanta anchetatorului fals serafic, cand, in realitate, figura marcanta a securistului roman, pentru acea perioada, a fost cea a "boxerului", cum apare acesta numit adesea, intrucat anchetatorul fals serafic a fost dublat intotdeauna de un tortionar moderat, eventual. Inadecvarea tine si de faptul ca reprezentantii Securitatii in prima etapa a comunismului nu au fost niste intelectuali causeuri (acestia apar de-abia in anii asa-zisului "dezghet", adica dupa 1964) ci niste duri notorii. De remarcat, insa, ca in literatura de dinainte de 1989 este, in schimb, veridic redat felul in care functiona sistemul de delatiune: romanele obsedantului deceniu abunda in dari de seama asupra unui adevarat asediu asupra societatii romanesti, din partea turnatorilor. in antiutopii, parabole si alegorii, securistii si Securitatea sunt infatisati ca reprezentind o societate oculta, construita dupa modelul caracatitei mafiotice, dar care este investita cu valente "misionare" sau monahal-disciplinare. in literatura de dupa 1989, membrii aparatului de  represiune apar in toate cele trei ipostaze prezentate, concentrat, mai sus (anchetator fals serafic, tortionar, bufon balcanizat), egali ca portrete fiind, insa, atat anchetatorul fals serafic (causeur destul de rafinat), cat si tortionarul brutal (figura acestuia ii obsedeaza pe autorii cei mai tineri ale caror texte le analizez in acest eseu, amandoi nascuti in perioada de asa-zisa liberalizare a Romaniei comuniste).

in comunism

Imaginea Securitatii apare punctata in romanul obsedantului deceniu, acesta alternand intre o relativa disidenta fata de regimul comunist si o indeniabila impostura. Este vorba despre niste scrieri apartinand unor autori care au facut anumite compromisuri, pentru a nu irita regimul care le-a permis publicarea. Fata de marturiile de un realism atroce care au aparut dupa 1989, romanul obsedantului deceniu reflecta lumea Gulagului printr-o oglinda aburita. Fara sa ajunga intr-un registru alegoric, el adopta o scriitura uneori veridica, alteori esopica, inclusiv in ceea ce priveste imaginea Securitatii.
Arestat si anchetat pentru un "manuscris dusmanos", un jurnal politico-moral al vremurilor, Chiril Merisor, personajul lui  Constantin toiu din  Galeria cu vita salbatica (editia a doua, postfatata de autor, cuvantul editorului de Valeriu Rapeanu, Bucuresti, Editura Eminescu, 1979), este interogat de maiorul Roadevin, un securist mult prea rafinat pentru anul 1958, cand al doilea val al terorii (dupa revolutia din Ungaria) influenta tehnica de ancheta a Securitatii. Cu ani inaintea arestarii, Chiril fusese demascat zelos, dat fiind ca vremurile excelau in delatiuni, iar delatorii erau incurajati, intrucat, suna un slogan, delatorul care era credincios partidului nu era considerat turnator. Securistul Roadevin este un "filozof-politist", cum isi spune el insusi, o "contradictie in carne si oase": pe de o parte agent al represiunii, pe de alta polemist rafinat si pretentios, cu background filozofic. La inceputul carierei sale, Roadevin este aghiotantul unei femei-comisar, o Doamna de fier cu stil de aristocrata, marcata, totusi, de ferocitate ideologica. Mai tarziu, Roadevin intra in pielea anchetatorului fals serafic, supunandu-l pe Chiril Merisor unui interogatoriu de tip panza de paianjen, in care au loc dezbateri filologice, filozofice, comentarii de citate, interogatoriu care seamana mai degraba cu o prelegere faramitata de morala. Roadevin tine sa se deosebeasca de securistii amorfi, dar si de brute. "Suntem oameni inteligenti, nu putem sa ne pacalim unul pe altul", ii spune el lui Chiril Merisor, considerandu-se, ca si victima sa, a fi tot un intelectual care are indoieli. Dar indoielile sale sunt doar o momeala, iar bonomia si inteligenta sa sunt dublate de dogmatism, demagogie si fanatism ideologic. Roadevin stie ca, in subsoluri, colegii sai, brutele, executa altfel de interogatorii. El isi considera victima, pe Chiril, a fi un solitar interesant, si este fascinat de stranietatea si unicitatea "vanatului" sau. De aceea, il supune unui altfel de interogatoriu decat cel obisnuit, adica unui interogatoriu fara traume fizice. Regreta sinuciderea lui Chiril, survenita, de altfel, tocmai datorita interogatoriului sau paienjenos inauntrul caruia victima recunoscuse ca este doar o "musca" si, in perioada de "dezghet", adica dupa 1964, lasa ca ofranda Galeriei cu vita salbatica (aceasta fiind inteleasa ca un confesional politic al vremurilor) tocmai "manuscrisul dusmanos" de odinioara al lui Chiril. La ceasul cind Constantin toiu publica romanul, cativa ani dupa tezele din iulie 1971, o asemenea perspectiva nu se potrivea cu realitatea. Era artificial ca Securitatea sa fie infatisata prin intermediul maiorului Roadevin, care aduce mai degraba cu un personaj rafinat-decadent, decat cu un tehnician si practician al terorii. Probabil, insa, ca autorul a avut in vedere doar categoria securistului "serafic", selectat dintre intelectuali.
  "Voi, scriitorii, sinteti neinformati, de-aia cartile voastre nu sint bune, dar din pacate nici noi nu va putem inca pune la dispozitie unele documente si materiale care v-ar inspira. Ce sa facem? Nu putem! Istoria e inca prea cruda si lucrurile ar putea fi intelese gresit. Dar intr-o zi se vor deschide multe arhive si nu cred ca ziua asta o sa fie chiar asa de departata." Cuvintele, reale sau nu, ii apartin lui Gheorghiu Dej in romanul Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda (3 volume, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980) si ele sunt esentiale tocmai pentru nasterea juridica a romanului obsedantului deceniu. Arestat pentru a fi banuit ca face parte dintr-o organizatie subversiva si nu pentru manuscrisul "dusmanos-deviationist" intitulat Era ticalosilor, personajul Victor Petrini este moralizator cu propriul sau anchetator, tot unul fals serafic, care nu aplica tortura fizica. Pe parcursul incarcerarii sale, personajul va intalni, insa, atat bufoni balcanizati, cat si primitivi; pericolul, in ceea ce-l priveste, vine nu dinspre anchetatorii rafinati, ci dinspre brute. Clasificarea pe care o face personajul, la adresa membrilor aparatului de represiune, este urmatoarea: exista frustratii explozivi, adesea, duri (aici intra figura capitanului care l-a arestat pe Petrini); exista, apoi, bufonul care intra in categoria cretinului (este cazul colonelului de Securitate care se considera superior "rasial" unui militian); exista, apoi, Generalul de Securitate cu purtare de plutonier rudimentar si demagog; si exista gardianul analfabet si periculos, intrucat are alergie la intelectuali. Securistii sunt perceputi ca virusi si anomalii, recrutati, in general, dintre oamenii simpli, pentru a semana cu victimele lor. "Nu erau automate, cum s-ar putea crede [ii portretizeaza Victor Petrini]. Simteau ca traiesc in mod firesc torturandu-ma pe mine si aveau surasuri fine cand de fiecare data protestam". in general, securistii sunt tineri, nu poseda o tehnica anume, ci au in sange si in instinct insusirea de a fi membri ai aparatului de represiune, alcatuind o "masina de produs dovezi". La ancheta, Victor Petrini are parte de alternanta anchetator bland-anchetator grobian-anchetator cinic. Acestia stiu ca sunt niste stapani ai lumii, pentru ei realitatea si oamenii care o locuiesc avand o singura grila: inauntru si afara. Cel mai interesant fragment din roman ramane secventa detentiei lui Victor Petrini si mai ales cea a relatiei dintre victima si gardian, in care cei doi ajung la un fel de comuniune, inainte ca victima sa ucida punitiv calaul. Gardianul analfabet considera ca fiinta lui Petrini se opune fapturii sale simple de gardian, drept care doreste sa-l ucida. Petrini este pentru calaul sau un inamic (ganditor) care trebuie executat tacit, dar un fel de selectie darwinista face ca tocmai victima sa reuseasca anihilarea calaului.
  O alta scena paradoxala si simbolica de comuniune intre victima si calau apare in romanul Somnul vamesului (3 volume, prefata de Nicolae Manolescu, postfata de autor, Bucuresti, Editura Eminescu, 1981) de Bujor Nedelcovici. Un fost calau (gardian la o colonie de detinuti politici din Delta Dunarii) si fiul unei victime discuta banalitati, pana cand, prin hazard, fiecare afla cine este celalalt. Chestionat daca il uraste pe fostul gardian, fiul victimei refuza aceasta partitura, dar il sfatuieste pe fostul calau, astazi pensionar bonom, sa nu le deconspire niciodata nepotilor identitatea sa de odinioara, pentru a nu fi repudiat. Fostul calau se mira ca fiul victimei nu il uraste, intrucat o asemenea reactie i s-ar fi parut legitima. El insusi recunoaste crimele de odinioara ale regimului, dar se disculpa prin concluzia ca marii vinovati sunt "creierele" represiunii, si nu executantii de jos, neaparat.
  in Fetele tacerii de Augustin Buzura (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1974), calaul si victima au roluri si marturii egale ca intindere, problema pe care o pune autorul fiind aceea a culpabilitatii. in ceea ce priveste personajul securistului, acesta este un calau decazut care continua sa poarte razboi mental impotriva victimei sale care are dreptul sa nu-l ierte. Problema lui Gheorghe Radu (calaul) este nu doar hartuiala cu victima sa, prelungita in timp, ci si clamata sa conditie de victima a propriilor sai stapani teoretici, eminente cenusii ale represiunii din Romania comunista. Ca agent al cooperativizarii si persecutor al rezistentei anticomuniste din munti, Radu vrea sa dea seama despre primii ani tulburi ai comunismului, aruncand vina pe teoreticienii terorii. intr-o prima varianta, marturia lui Radu este relativ credibila, ca si a victimei sale (Carol Magureanu, singurul urmas al unei familii persecutate de Radu), dar ea se sprijina in mod perfid pe logica victimelor necesare si pe fals. De-abia a doua oara, fostul calau va face o marturisire mai apropiata de adevar, obligat fiind de marturia decisiva a victimei sale.
  Voi discuta mai pe larg, in cele ce urmeaza, figura lui Radu. Asa cum am spus, acesta a fost un securist actant in luptele din munti, cu partizanii anticomunisti, si intreaga sa rememorare urmareste sa relateze cum a fost initiat in legea urii si cum a devenit practician al terorii si hartuitor frenetic de oameni. Radu nu ezita, de altfel, sa-si clasifice fostii colegi, mai intai la nivel generationist: astfel, intr-o prima etapa au actionat si au detinut puterea primitivii, teluricii, mai violenti si patimasi; intr-o a doua etapa, au venit la putere indivizi mai reci, intelectuali, rationali chiar, si ironici. Alaturi de Radu, inca trei figuri de "duri" apar in roman: Coza (politrucul-sef), Brainea (securistul ascuns, fanatic) si Lupse (mercenarul). Augustin Buzura prezinta, din cand in cand, abuzurile Securitatii in mediul rural: incendiatori frenetici de carti interzise, ca intr-o "ceremonie tribala"; taranci torturate ca sa-i tradeze pe luptatorii anticomunisti din munti; meciurile de "box" si "fotbal" ale securistilor cu fratii lui Carol Magureanu; torturarea mamei lui Carol Magureanu, purtata ritualic in padure, ca sa-si ademeneasca fiii anticomunisti, santajati prin urletele ei; batjocorirea cadavrelor partizanilor capturati. Radu marturiseste ca s-a salbaticit ca actant al terorii si de frica de a nu deveni el insusi "dusman al poporului"; dar, chiar si pensionat, el se considera un securist vigilent. in tineretea sa de persecutor, a fost ofensat de dispretul aratat de victimele sale; apoi faptul ca a fost umilit de Sterian (seful partizanilor), fiind silit sa-si manance carnetul de partid, l-a facut sa aleaga teroarea ca metoda de razbunare. Desi batran, el este securistul care isi uraste fostele victime: toate necazurile pe care le are, odata cu decaderea sa politica, le considera a fi cauzate de cei pe care i-a hartuit, crezand ca el insusi este o victima. Evident, este o falsa victima: el este, de fapt, un calau batran care are remuscari, dar care nu stie sau nu vrea, totusi, sa se caiasca.
  in Orgolii de acelasi Augustin Buzura (Cluj, Editura Dacia, 1977), figura interesanta este cea a calaului si mai putin cea a victimei. ai aici avem doua marturii, cea a lui Constantin Redman, calaul, (de fapt Redman are doua variante ale "adevarului": una dulceaga pentru cei straini de anii terorii, si alta reala, pentru chiar victima sa) si cea a lui Ion Cristian, victima, o marturie silita, mai mult pentru a-si contracara calaul. Relatia victima-calau este mai spectaculoasa decat in Fetele tacerii, pentru ca victima si calaul nu se vor ierta, ci vor ramane fiecare ceea ce sunt. Ion Cristian nu-l iarta pe Redman, dar accepta ca si acesta va fi trecut prin tunelul victimelor; Cristian poate ierta bruta (securistul Varlaam), dar nu si pe Iuda (fostul sau prieten Redman). Relatia dintre Cristian si Redman este interesanta insa si din alt punct de vedere, caci, fiind vorba despre doi prieteni, dintre care unul alege sa fie calau, iar celalalt alege sa fie victima, teoretic ne putem gandi la experimentul Pitesti (reeducarea violenta fizic, mental si moral) care a avut loc in Romania intre 1949-1952, in cadrul caruia victimele erau silite sa devina, de la un punct incolo, calai. De altfel, Varlaam va incerca la un moment dat sa-i "pitestizeze" pe cei doi; Cristian refuza, insa, rolul de calau, asa incat "pitestizarea" nu este posibila.
  Augustin Buzura prezinta mai multe tipuri de securisti-calai. Cel dintai, cel mai important, este Varlaam, intrucat acesta se dovedeste a fi un Janus bifrons: si bruta, si anchetator machiavelic. La inceput, Varlaam isi manifesta conditia de mercenar fanatic; el este "animalul", bipedul rudimentar, posedat de ura sa de calau sau suferind de un complex de superioritate de calau. Varlaam a fost candva macelar si boxer amator, dar prin zelul in aplicarea terorii el a devenit un calau ambitios (mai exact ar fi, poate, termenul de calau harnic), unealta a anchetatorului fals serafic care nu isi murdareste mainile prin schingiuirea victimelor. La inceput, deci, Varlaam face parte din familia batausilor, a brutelor primitive. El renunta sa-l mai atinga violent pe Cristian, atunci cand intuieste ca, prin lovirea acestuia, ar institui irevocabil conditia de victima a schingiuitului sau. Ceea ce-l intereseaza pe Varlaam este sa-l infranga pe Cristian, dar nu oricum, ci distrugandu-i orgoliul de victima. infruntarea dintre victima si calau, asa cum o percep ambii parteneri, devine o batalie a creierelor si un joc al vointelor. Pe parcursul experientei sale de tortionar si anchetator al lui Cristian, Varlaam se preschimba in altceva decat a fost initial: nu mai este rudimentar si brutal, ci a devenit chiar un calau rafinat, dar care-si absolutizeaza omnipotenta. Ca va veni candva si randul decaderii sale este altceva, este doar istoria care merge inainte si care poate inversa rolurile.
  Cu totul altceva reprezinta Redman, care se recunoaste a fi las si care refuza sa fie victima, prin urmare accepta orice compromis si isi tradeaza prietenul, dar nu oricum, ci prin "pitestizare". El explica, de altfel, ce il catalizeaza pe un tradator sa devina asa ceva: frica, invidia, dorinta de parvenire. Bolnav de cancer, fostul prieten delator si martor al acuzarii, vine la victima sa (Cristian, medic celebru la multi ani dupa detentia politica) pentru a-i cere iertare, apasat fiind de vinovatia tradarii. Dar cainta sa este formala, nu are substanta, iar de la un punct incolo devine chiar acuzatoare. Treptat, Redman, desi decazut, reintra in pielea Iudei si isi acuza fosta victima ca este o victima aroganta. Apoi, Redman isi reintra si in pielea de delator, participand cu informatii mincinoase la darile de seama pe care personajul Canaris le face in scris la adresa lui Cristian si care sunt adresate organelor de Securitate. Delatiunile care impanzesc contrapunctic romanul lui Augustin Buzura demonstreaza faptul ca societatea romaneasca a anilor optzeci era controlata prin turnatori mercenari. Ar mai fi de amintit, faptul ca, la un moment dat, Varlaam il sileste pe Redman sa-l loveasca pe Cristian: la inceput, Redman loveste timid, apoi, catalizat si azmutit de Varlaam, Redman consimte sa devina calau efemer; cand Cristian, la randul sau, este somat sa-l loveasca el pe Redman, victima refuza indaratnic, pricepand pericolul decaderii morale si al "pitestizarii".
  Tot din galeria calailor, in Orgolii, intra gardianul Fasole, hartuitor al detinutilor politici, si plutonierul Olteanu, cel din urma reprezentand un caz aparte. Olteanu este pe de o parte o bruta, dar el este si cel care-l ajuta pe Cristian (este de remarcat aici, cum autorul a construit un securist hibrid, cand monstruos, cand uman). Olteanu este robot doar in fata superiorilor sai: el il bate zelos pe Cristian tocmai pentru a nu fi banuit ca-l ajuta; pe de alta parte tot el este cel care-l hraneste clandestin pe Cristian, dandu-i tigari si comunicandu-i informatii politice. Dac-ar fi sa-l clasific cumva, as spune ca personajul lui Olteanu este un "autopitestizat". Dupa aceasta galerie de calai, se deduce ca Augustin Buzura a tinut in mod special sa nuanteze membrii aparatului de represiune, sa creeze tipuri veridice, si nu schematice. Spre deosebire de Constantin toiu si poate chiar de Ivasiuc, Buzura nu exagereaza rolul anchetatorului fals serafic, acordand un loc aparte daca nu schingiuitorului de performanta, atunci tortionarului moderat care a fost, probabil, cel mai frecvent tip de securist roman.
  Interval, Cunoastere de noapte si Iluminari de Alexandru Ivasiuc, sunt romane care trateaza tema excluderii si a proceselor comuniste de demascare, in care personajele tipice, pe langa victime, sunt colaborationistii si delatorii mercenari. Romanul Iluminari (Bucuresti, Editura Eminescu, 1977), in special, este axat pe demontarea mecanismului sedintelor de acuzare intr-un institut, cercetatorii fiind sacrificati in lectii practice de demascare. Aici apare personajul Ionescu, omul cu dosarele, lucrator la Securitate, candva, pe care noua etapa politica (presupusul "dezghet") il nemultumeste, intrucat romanii nu mai manifesta frica (de inchisoare, de moarte, de excludere). Lipsa fricii il intarata si indispune pe Ionescu, decazut din ipostaza sa de fost "creier" al fricii. in viziunea lui de fost ofiter de Securitate, actualmente sef al personalului din institut, fiecare cercetator trebuie sa aiba un dosar pigmentat cu note secrete, informative, Ionescu fiind stapanul retelei de informatori si supraveghind, ca un paianjen totalitar, intregul institut. El instrumenteaza cazuri de delatiune intre prieteni, speculand, dupa chiar marturisirea sa, defectele si slabiciunile oamenilor. Ca si "staret totalitar", este perfect camuflat intr-un functionar cenusiu sub care pulseaza un mercenar ahtiat de putere. Tot de sfera represiunii apartine Bobeica, delator paranoic specialist in intocmirea unei genealogii de "dusmani" ai institutului si adept al incapsularii omului intr-un dosar!
  in romanul Pasarile de Alexandru Ivasiuc (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970), santierul unde lucreaza Liviu Dunca este invadat de agentii unei lumi suspicioase si exterminatoare, soferi si secretare stalinieni ce infiltreaza o atmosfera concentrationara (o secretara cenusie se preschimba, in cateva zile, intr-un fel de "comisareasa" taciturna). aantierul se metamorfozeaza intr-un lagar mereu dilatabil (nu se mai lucreaza, ci se ancheteaza non stop), sindrom al mecanismului aberant al istoriei. Liviu Dunca este arestat de doi securisti complementari (politicosul si rautaciosul), pretinzandu-i-se complicitate intr-un proces inscenat de sabotaj si explicandu-i-se ca este doar o rotita in sistem. Cum Dunca refuza sa fie martor al acuzarii, el devine acuzat. Prietenul sau, inginerul Mateescu, care il va trada, considera ca autosacrificiul nu are nici un rost intr-un proces de demascare, intrucat tehnica aparatului de represiune este urmatoarea: "intai se lichideaza niste adversari potentiali, apoi inhiba si infricoseaza pe alti adversari potentiali". Securitatea este, in viziunea lui Mateescu, un "parinte sever" care are dreptul sa inspire respect, teama, sa incurajeze sau sa pedepseasca; modelul este acela al familiei patriarhale, "fiii" revoltati cuvenindu-se a fi imblanziti si domesticiti prin violenta. "Mitul" Securitatii este explicat prin ideea de intemeiere, caci niste "intemeietori" au dreptul sa faca orice: "Totul are caracter de mitologie, pina si exorcismul, spalarea greutatilor, a unor pacate si insuficiente, prin victime". in aceasta lume de victime, martori acuzatori si calai, singur salvator, chiar daca reprobabil, este pactul cu Puterea si, deci, cu Securitatea, considera vocile colaborationiste din roman: distinctia intre noi (posibile si actuale victime) si ei (pronuntat cu respect fata de Putere; aici intra securistii si nomenclaturistii) este necesara, pentru a permite victimelor maleabile sa acceada la gradul "superior" politic de calai.
Cel de-al doilea personaj care ii tine teoria Securitatii "benefice" lui Dunca este colonelul Cherestesiu. in cautarea acestuia, Dunca rataceste intr-o cladire previzibila, cu labirinturi de coridoare intunecoase, cu paznici, secretare si detinuti politici (silentiosi, insa, iar nu torturati pe fata). Cherestesiu ii explica fostului sau prieten ca ideea de inocenta este anulata, fiind inlocuita de aceea de necesitate a gasirii victimelor. Cherestesiu insusi, desi ofiter de Securitate, se considera a fi doar un pion intr-o ierarhie si retea ampla de pioni in care abuzurile si injustitia isi au rostul lor. De aceea, singura solutie a victimelor trebuie sa fie cedarea. Dar Cherestesiu isi are, totusi, indoielile sale, marturisind patetic ca nu isi poate permite sa se indoiasca de "ai sai" (comunistii): odata ce a ales sa fie securist, trebuie sa mearga pe calea aceasta, chiar daca a asistat la torturi aplicate asupra unor victime si chiar daca el nu a practicat niciodata asa ceva (este lipsit de veridicitate acest "romantism" al unui colonel de Securitate din anii obsedantului deceniu). Neputand sa-l convinga pe Dunca de necesitatea colaborarii si a cedarii, il muta pe fostul sau prieten direct la subsol, unde acesta va fi anchetat dur (desi nu Cherestesiu va fi tortionarul de serviciu).
  in sanatoriul nomenclaturii unde este internat ca bolnav, Petre Curta, personajul din  Biblioteca din Alexandria de Petre Salcudeanu (editia a treia, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1992), este pe post de confesor, fie al calailor, fie al celor care nu inteleg istoria si represiunea (toate aceste confesiuni vor alcatui manuscrisul "dusmanos" al lui Curta). Exista aici cateva personaje care isi dezbat statutul neacceptat de calau: Baciu, care explica avalansa delatiunilor in calitate de expert (cu cat se inventeaza mai mult, cu atat intervine pofta de a exagera, adica inventivitatea maladiva); Olariu, prosovietic chinuit de "fratii" sai comunisti care, integrandu-se in organele de represiune, devine comandant de inchisoare in chiar locul unde fratii sai de sange sunt detinuti politici si vor fi executati; Cozmin, eminenta cenusie a represiunii, "aventurier al revolutiei", care poate ucide oameni pentru cauza bolsevica, dar care va fi debarcat si va deveni el insusi victima dupa caderea Anei Pauker; Landesman, fost activist si participant cu de-a sila la represiune, care se va converti la preotie; Pintica, tradator, fara sa vrea, al luptarilor anticomunisti din munti. Sanatoriul este doar o fantosa, intrucat comunismul agreseaza si aici, spitalul devenind un spatiu concentrationar, condus de un bolnav dogmatic (Morascu) ce confectioneaza denunturi si racoleaza delatori, intocmind dosare ale tuturor, medici si bolnavi, si transformand sanatoriul intr-o micro Securitate.
  Dar cartea lui Petre Salcudeanu cultiva jumatatea de masura, relatand mai ales injustitiile suferite de comunistii "onesti" din partea comunistilor oportunisti sau pervertiti si legitimand anumite denaturari ale oficialitatilor comuniste: de pilda, lupta anticomunista din muntii Romaniei este atribuita unor legionari malefici si bestiali. Securistii care il aresteaza pe Curta sunt oameni in haine de piele, impasibili, roboti, arestand inclusiv carti (Camasa lui Christos si poeme de Esenin; este un paradox aici, intrucat Camasa lui Christos va fi lectura paradigmatica din Jurnalul fericirii de N. Steinhardt). La a doua arestare, securistii sunt deja perfizi si initiati in personalitatea victimei lor. Curta este anchetat mai intai pentru a i se explica semnificatia represiunii, apoi pentru manuscrisul blamat la care lucreaza si in care transcrie confesiunile periculoase ale unor fosti calai. Figura anchetatorului fals serafic, a securistului "luminat", colectionar de manuscrise, avand o biblioteca internationala de erezii comuniste si anticomuniste care, candva, de ce nu, vor fi date la tipar, este esentiala pentru alta fraza strategica pe care o rosteste: "Scotand asemenea lucrari la lumina, nu numai ca aparem in fata contemporaneitatii curajosi si obiectivi, dar ne facem si o datorie de onoare de a repune treptat istoria in propriile ei drepturi." Romanele despre obsedantul deceniu, pare a spune acest securist, colectionar de erezii, nu mai reusesc sa denigreze Puterea comunista in mod real, de aceea ele pot fi publicate si chiar aplaudate, caci micile gesturi de curaj isi au rostul lor in strategia puternicilor zilei. Anchetatorul acesta este un intelectual care se considera un initiat si care, inteligent si viclean, isi intoarce victima pe toate fetele. De fapt, el colectioneaza erezii anticomuniste pentru a fisa, adnota si tria personaje, prin astfel de fise antrenandu-se pentru disidentii pe care ii va ancheta. Este o metoda de a invata cum sa detecteze "dusmanii poporului", acest securist vazand in manuscrisele anticomuniste niste adevarate manuale. De aceea, inclusiv manuscrisul lui Curta va fi pentru el nu altceva decat un prilej de antrenament, pentru a deveni suprainitiat in adulmecarea disidentilor, ca un veritabil vanator.
  Voi aminti acum un roman (nu neaparat al obsedantului deceniu), pentru varietatea sa la nivelul personajelor de securisti, chiar daca acestea sunt episodice: cu putini ani inaintea caderii regimului Ceausescu, Ion Baiesu a publicat Balanta (prefata de Eugen Simion, nota bibliografica de Radu Vladut, Editura Minerva, 1990), romanul aparand intr-o editie necenzurata dupa 1989. Figurile securistilor nu sunt tratate amplu, ci mai degraba expediate, dar ele sunt variate si excentrice, dupa cum se va vedea. Mai intai tatal Nelei, fost colonel in Securitate, pe care fiica sa il adora si care a decazut atunci cand a inceput destalinizarea (colonelul simtindu-se vinovat pentru crimele lui Stalin pe care il idolatriza); in perioada stalinismului, colonelul isi terorizase propria sotie, anchetand-o noaptea, intrucat o banuia ca este evreica. Romanul este pigmentat, apoi, cu securisti grobieni (lingvistic) din perioada Ceausescu, cu indivizi misteriosi sau functionari roboti, cu securisti bolnavi de conspirationita care vor sa confiste manuscrise mistice, considerate periculoase ideologic. Dar alaturi de asemenea specimene obisnuite, apar si extravagantii care se caiesc sau isi schimba meseria: e vorba despre un tigan (actant intr-un grup de arestare nocturna) care s-a indragostit de o aristocrata persecutata si care, din pricina aceasta, a renuntat sa mai fie agent al terorii; sau despre plutonierul-major care, dupa ce a evacuat violent, ucigand chiar, deportati, s-a sinucis, mai tarziu, dintr-o vinovatie asumata.
Rolul romanului obsedantului deceniu a fost acela de a oculta teroarea rafinata din epoca Ceausescu prin acuza adusa terorii brutale din epoca Dej, dar fara a face o analiza profunda a sistemului represiv romanesc. De aceea, acest tip de roman a facut parte din strategiile Puterii comuniste si poate chiar ale Securitatii de a manipula constiintele prin distragerea atentiei. Tensiunile colective din timpul epocii Ceausescu erau neutralizate prin deturnarea lor asupra unei stari trecute. Despre reusita acestei strategii depune marturie larga audienta de care s-a bucurat tema obsedantului deceniu. Planul functiona cu atat mai bine cu cat dadea impresia unei disidente reale, speculate de eminentele cenusii care au aprobat publicarea acestui tip de roman.
  Reprosul meu fata de romanul obsedantului deceniu ramane procustianizarea adevarului si prezentarea Securitatii mai ales prin membrii sai "luminati", intelectuali, ceea ce este un fals, intrucat, marturiile de inchisoare publicate dupa 1989 atesta ca figura majoritar actanta in cadrul aparatului de represiune era bruta sau, eventual, bufonul balcanizat.

in postcomunism

Exista apoi o serie de romane care, desi au aparut in strainatate inainte de 1989, in Romania au fost publicate de-abia dupa caderea comunismului, fie datorita autorilor lor care erau anticomunisti refugiati in Occident, fie datorita chiar textelor lor care faceau portretul membrilor aparatului de represiune intr-o ipostaza care, evident, nu convenea regimului comunist din Romania.
Scriitorul roman care a abordat obsesiv, soljenitian, tema represiunii comuniste este Paul Goma. Alaturi de marturii (Gherla, Culorile curcubeului '77), mai ales doua din romanele sale au facut cariera in ceea ce priveste tema Gulagului - Patimile dupa Pitesti si Ostinato. Emblematic mi se pare mai ales romanul Patimile dupa Pitesti (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990) care trimite direct la centrul infernului din inchisoarea Pitesti (1949-1952) prin personajul Eugen turcanu, inspirat de realitatea tortionarului turcanu. Acesta urmareste confectionarea artizanala a unei culpabilitati colective prin delatiune, autodemascare si tortura, ridicandu-si functia de reeducator la rang sacerdotal. El vrea sa obtina din detinutii politici, niste purificati ideologic, invocand criteriul de recuperare a deseurilor; metoda lui tine de culpabilizarea tuturor, uniformizandu-i procustian. Romanul Patimile dupa Pitesti este o "evanghelie neagra", fara sa se centreze, totusi, pe imaginea Securitatii, ci pe ideea de intretortura, de tortura reciproca intre detinutii politici, asa cum a fost ea instrumentata de aparatul de represiune la inchisoarea Pitesti.
in aproape toate celelalte romane ale lui Paul Goma, securistii apar in doua ipostaze: ca bufoni onomatopeici (analfabeti hatri) din cand in cand batausi, apoi ca ofiteri aroganti, suspiciosi, ranchiunosi. in Ostinato (Bucuresti, Editura Univers, 1991), autorul ironizeaza securistul prost fudul, dar, pe langa acesta, mai apar medicul semi-tortionar si securistul blazat. Una dintre chestiunile esentiale pe care Paul Goma o discuta la sfarsitul romanului este aceea a statutului calaului, dupa ce victima a iesit din universul concentrationar. Ce este de facut cu acesti calai, pot fi ei iertati? Daca ii pedepsesti, risti sa ii transformi in eroi, previne un personaj, intrucat justitia omeneasca nu va fi recunoscuta, iar calaul pedepsit poate poza in victima. Totusi, ei trebuie pedepsiti, dar cine sa o faca? Actul punitiv nu trebuie sa-i apartina nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, ci sa vina de la calaii insisi, clameaza personajele lui Paul Goma; dar, dupa cum e de presupus, calaul pocait este o utopie. Singura modalitate de a-i sanctiona pe membrii aparatului de represiune ramane aceea de a scrie despre ei, de a-i imortaliza in negru, de a nu-i tacea, cum obisnuieste Goma sa spuna.
in romanul Usa noastra cea de toate zilele (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1992), autorul portretizeaza de data aceasta o fosta femeie-comisar, activista si agent al cooperativizarii violente, odinioara, care ajunsese inclusiv in ipostaza de tortionara psihica fata de unchiul sau. intrebata de fiul unei victime, daca se caieste, fosta comisareasa admite ca si-ar putea regreta faptele la nivel omenesc, simtindu-se, insa, impacata la nivel ideologic. in romanul Arta refugii (cu o prefata de Marta Petreu, Editura Dacia, Cluj, 1991), cel care are de-a face cu securistii de toate calibrele este un adolescent basarabean care-si cauta parintii sechestrati. Galeria membrilor aparatului de represiune este variata: exista securistii robotizati, ca niste placi stricate, apoi cei fuduli in vigilenta si omnipotenta lor, care il batjocoresc si agreseaza oral pe minor, tocmai fiindca se simt asediati de acesta. intre comandantul Securitatii care este politicos, dar inflexibil, si aghiotantii plebei ai acestuia, adolescentul descopera o minina diferenta de suprafata: altfel, cu totii sunt niste "animale", niste jumatati de om, fie ca sunt pitici ubuesti, sau, dimpotriva, barbati bine legati la trup si chipesi.
Microromanul Nouasprezece trandafiri (editie ingrijita si prefatata de Mircea Handoca, Bucuresti, Editura Romanul, 1991) de Mircea Eliade implica, prin actiunea sa, si prezenta Securitatii. Securistul din roman este un intelectual care, suferind de insomnie acuta, citeste, noaptea, carti gnostice (intelectualismul acestui securist ii este acordat ca un fel de "gratie" doar in virtutea anului de deschidere si de liberalizare -1966- in care se petrece actiunea romanului). Pe de o parte el este un initiat si un reprezentant al unei "elite" intelectuale, pe de alta parte este un intrigant colportor, intrucat organizeaza in jurul scriitorului Pandele o intreaga retea de filaj. Iar atunci cand acesta dispare in mod mistic-misterios, "neofitul" explica astfel: Securitatea este o Biserica avand legi si ierarhii exacte, drept care ea nu admite farseuri de tipul lui Simon Magul. in aceeasi ordine de idei, Securitatea este obsedata, in acest roman, de o serie de conspiratii oculte, paraumane care, insa, nu sunt decat pretexte pentru reglarea conturilor intre diferiti nomenclaturisti care vor sa puna mana pe putere.
in antiutopii si alegorii (o parte au fost publicate in strainatate inainte de caderea comunismului, iar in Romania doar dupa 1989), Securitatea apare prin intermediul unor constructe kafkiene si orwelliene. in romanul Biserica Neagra de A. E. Baconsky (in Scrieri II. Proze, editie ingrijita, note, cronologie si bibliografie de Pavel tugui, studiu introductiv de Mircea Martin, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990), epidemia de cersetori care cuceresc si domina orasul, hartuind locuitorii prin agresivitate, atesta ca ipostaza de cersetor reprezinta gradul de initiere intr-o societare oculta si sacerdotala: Liga Cersetorilor se dovedeste a fi, de fapt, un partid totalitar, iar Biserica Neagra devine un Anti-Vatican potrivit la noile vremuri. Intelectualii sunt subordonati cersetorilor, fie ca delatori, fie ca mascarici, iar artistii plastici incarneaza mania poporului si au misiunea sa participe la procesele publice inscenate carora li se da o tenta sacerdotala. Muzeele si bibliotecile sunt evacuate, cartile sunt arse, cersetorii instaureaza o dictatura cu aparenta de calugarie. in final, lupta pentru putere dintre elita Ligii si disidenti sfarseste prin asaltarea Bisericii Negre si instalarea unei generatii progresiste (fostii proscrisi), dar la fel de totalitare: cu alte cuvinte, epoca Dej este inlocuita de epoca Ceausescu.
  Ideea de preotie perfida in represiune apare nuantat si in alte antiutopii romanesti; Marcus Winter, din romanul Adio, Europa ! de I. D. Sirbu (2 volume, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1992, 1993), ca lucrator in agia din Isarlak (agia fiind denumirea pentru aparatul de represiune, iar Isarlak, denumirea esopica pentru Romania comunista din faza ceausista) considera ca aceasta alcatuieste "o confrerie monahala - un fel de templieri sau ioaniti - in slujba unei fanatice religii atee, dar cu foarte multi sfinti si dumnezei marunti si de conjunctura." Consilierul Sultanului defineste o "dictatura ortodoxa", cvasireligioasa, in care Partidul este o biserica ce functioneaza prin evanghelisti ideologici; impostura acestui Partid-Biserica ajunge la apogeu atunci cind isi propune sa-l revendice si sa-l confiste harismatic pe Hristos ca pe un comunist arhetipal, Partidul urmarind prin aceasta trecerea la etapa unui "socialism ascetic".
  Perimetrul Zero din romanul cu acelasi nume al Oanei Orlea (traducere din limba franceza de Ioana Triculescu, revizuita de autoare, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1991) este, la randu-i, un spatiu totalitar. El reprezinta zona elitelor, fiind un fel de Oras interzis, dar nu chinezesc, ci romanesc, rezervat cuplului dictatorial Kuty si Mult-Iubita (in care pot fi cititi Nicolae si Elena Ceausescu), garzii, sosiilor si instructorilor lor. Perimetrul este populat de o echipa intreaga de falsificatori de oameni intre care se distinge Maestrul de Ceremonii (supraveghetor al unui lot de sosii masculine si feminine ale cuplului dictatorial, care sunt instruite alternativ), Instructorii, Actrita, machiorii. Toti cei din jurul sosiei Leontina, femeia-cobai (sosia perfecta a Mult-Iubitei), vor fi pervertiti de Putere: fiul ei Marc devine informator al Serviciului Politic Secret, aspirand sa fie fiul Mult-Iubitei, iar ca sot legal i se va impune un agent de supraveghere.
  Spatiul represiunii din Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici (Bucuresti, Editura Eminescu, 1991) il reprezinta Insula Victoriei, patronata de Guvernator si transformata intr-o uriasa cazarma, spatiu unde visele sunt cenzurate, erosul este disciplinat, hranirea rationalizata, batai colective defulatorii sunt ingaduite pe stadioane. Locuitorul Insulei are chip standardizat, el este omul clonat, nascut din aceeasi mama (Insula) si acelasi tata (Guvernatorul). Insula este structurata ca o societate geometrica compusa din ligi elitiste, coordonate de Guvernator. Guvernatorul, singurul om liber din Insula, este Marele Pescar, iar aghiotantii sai (membrii ai ligii si ai Institutului de indrumare, educatie si invatamant, in fapt un institut de reeducare) sunt "pescari de suflete", rastalmacind voit ipostaza apostolilor crestini ca membri ai aparatului de represiune.
  Organul punitiv din Insula este Institutul, care se bazeaza pe autodelatiune si reeducare. Acest institut este proiectat ca o "manastire politica", singurii indivizi care nu au nevoie sa se autodenunte si pot gandi liber fiind membrii Ligii (nomenclatura si securistii). Desi seamana cu un spital psihiatric, Institutul este o institutie profilactica, remodelatoare. Este vorba despre o reeducare fara tortura, mizand pe o autodemascare blanda si indelungata si pe remodelare. in cadrul Institutului nu se foloseste nici tortura fizica, nici cea morala, nici medicamentatie, ci ideoterapia, indivizii si societatea fiind reeducati printr-o dirijare ideologica a subconstientului colectiv. in urma reeducarii prin ideoterapie, locuitorii se "curata", printr-un fel de mancurtizare, de gandurile neconforme cu Insula si Guvernatorul, fiecare individ fiind in acelasi timp victima si calau pentru sine insusi.
  Oamenii Puterii din Isarlak, in romanul Adio, Europa! de I. D. Sirbu, sunt organizati intr-o ierarhie turcocrata arhitecturala (spahiu, bei, capuchehaie, pasa, aga, vizir, sultan), in care dictatorul (Suleiman atotstiutorul) apare doar invocat. Politia politica este organizata mafiotic dupa modelul "caracatitei", alternand intre o teroare fie anarhica, fie calculata (sufletele au devenit dosare cercetate de slujbasii agiei). Agia apare proiectata ca o institutie aproape mistica, mediatoare intre Divan (Partid) si populatie. Ca si Bujor Nedelcovici, Ion D. Sirbu apeleaza la un bestiar simbolic, tortionarii si delatorii fiind proiectati ca gasteropode, batracieni, sobolani, hiene, plosnite, lipitori, uriasi sau pitici ubuesti. Procesul de metamorfoza se numeste sobolanizare si indemonire si el tine de un nou tip de iad, in care diavolii nu mai sunt necesari, oamenii insisi substituindu-i voluntar.
  inchisorile si lagarele, chiar daca inactuale in Isarlak, au fost candva laboratoare de dresare si de restructurare biometapsihica. La nivelul terorii, Puterea aplica "efectul K.", alternand speranta cu frica pana cand individul nu se mai revolta, ci se disciplineaza pavlovian, fiind "castrat" de vointa. Agia mizeaza pe crearea unei dualitati juridice in care indivizii sa fie acuzati si acuzatori in acelasi timp. Membrii aparatului turcocrat de represiune sunt clasificati in trei tipuri: ruri (tortionari cruzi, fanatici), eunuci (tortionari din oportunism, brute clasice) si apteri (non-tortionari, anchetatori si birocrati care servesc institutia de represiune).
  Ion Eremia, in Gulliver in Tara Minciunilor (prefata de Petre Raileanu, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1992) prezinta Romania comunista sub numele Kukunia, Tara Minciunilor. Aici, dictatorul Granit este o figura de "geambas" combinata cu un Piticot de iarmaroc, emanand o filozofie a puterii numita "granitism"; el este inconjurat de o "Sfanta Familie", intre care sfetnicii de baza sunt Marele Inchizitor (seful politiei secrete), Marele Kiromant (consilierul dictatorului) si Leva, femeie diabolica (inspirata atat de Ana Pauker, cat si de Elena Ceausescu, dar probabil si de Vida Nedici, tortionara de origine sarba, specializata pe organele genitale, in prima etapa a comunismului romanesc). Personaje jumatate molieresti, jumatate ubuesti, reprezentantii aparatului de represiune sunt indivizi obezi, fie pitici, fie uriasi, cultivand un cod penal dupa care orice crima teoretic posibila este catalogata ca fiind savarsita; in acest cod, tortura este metoda de cercetare si de cautare a adevarului. Femeia-comisar Leva, regizoare a spectacolelor de schingiuire, explica voluptatea tortionarului pentru care tortura este un afrodisiac ca o "betie rece", creand un sentiment de superioritate si un catharsis pervers. Academia din Kukunia este o fortareata dotata cu laboratoare experimentale unde membrii aparatului de represiune si cercetatorii testeaza pe animale "teoria devotamentului ca produs al fricii", altoindu-se noi genuri umane precum omul fara stomac, omul-rumegator, omul imblanit si omul jumatate bivol, jumatate urs; ispita finala este, insa, crearea unui mancator de pamant, pamantul comestibil fiind singura hrana care ar putea face din om un animal rentabil.

Sertarul cu aplauze (Bucuresti, Editura Tinerama, 1992), romanul Anei Blandiana, ar putea fi incadrat, partial, in seria antiutopiilor, parabolelor si alegoriilor, dar eu prefer sa-l plasez pe lista romanelor realiste care au tratat ultima perioada a ceausismului, infatisand reeducarea disidentilor intr-un azil psihiatric. in alta ordine de idei, romanul este flancat, din cand in cand, de insertii ale unui jurnal real al Anei Blandiana, din si despre perioada in care i s-a interzis semnatura, in ultima etapa a comunismului din Romania, cu atmosfera ei demolatoare la propriu. Securistii din roman, care invadeaza casa lui Alexandru aerban, hartuindu-l, sunt o suita de diavoli adaptati a la roumaine, trei "tehnicieni de serviciu", imprumutati parca din romanul Maestrul si Margareta de Mihail Bulgakov, mai exact, aducand aminte de Woland, Koroviev si Azazello (eventual Behemoth). Cel care ii conduce, "patronul", este un intelectual relativ civilizat, dar perfid, dotat cu o pipa de raisonneur; ceilalti doi sunt un roscovan corpolent si grobian (care vorbeste deformat si vulgar si care este dotat cu "copite", chiar daca metaforice, acestea fiind semnele diavolului din el) si un individ cu figura de politist din filme, obraznic, ironic, opus fizic celui dinainte, prin subtirimea sa. Toti trei au ceva golanesc sau smecheresc (mai ales ultimii doi), fiind niste invadatori, care terorizeaza prin gesturi excentrice: ocupa locuintele, se duseaza, dorm in casele victimelor lor, le inventariaza lenjeria intima, initiaza ritualuri lascive, provoaca scene de farsa grotesca si absurda. Securistii acestia sunt niste diavoli schiopi, hatri inca, bufi, care se maimutaresc, se scalambaie, cum scrie Ana Blandiana, pentru ca una din tehnicile de teroare este batjocorirea si umilirea victimelor, pentru a le distruge sistemul de aparare. in finalul romanului, cei trei reapar si ard manuscrisele "dusmanoase" ale lui Alexandru aerban.
inainte, insa, de a ajunge la acest final, autoarea prezinta felul in care Securitatea dirija o intreaga arhitectura de cercuri concentrice ale delatiunii, chiar si prietenii cei mai siguri ai unui individ devenind delatori de ocazie, din oportunism, frica sau slabiciune. Personajul central, disidentul Alexandru aerban, este momit spre a fi internat intr-un "complex de reeducare", adica intr-un azil psihiatric (spital penitenciar) aflat intr-o fosta manastire. Trebuie reamintit aici ca, in poststalinism, dupa renuntarea teoretica la Gulag, toate regimurile comuniste europene, sub influenta Moscovei, au promovat internarea disidentilor in azile psihiatrice, incercand un fel de "spalare a creierului"asupra acestora; intelectualii protestatari (scriitori si oameni de stiinta) au fost supusi unor metode de lavaj cerebral (de obicei, prin drogare farmaceutica sau socuri electrice, dar si prin alte metode), opozitia fata de regimul comunist fiind declarata boala mentala sau schizomistie. Detinutii de constiinta, internati in azile psihiatrice, erau supusi unor tratamente abuzive, in virtutea bolii care li se fabrica si care era numita "schizofrenie atipica". Nemairecunoscand termenul de detinut politic, statele comuniste preferau sa-si interneze opozantii si disidentii in azile psihiatrice, cu justificarea ca "nebunii" ("indivizi periculosi din punct de vedere social", cum scria in fisele lor medicale) trebuiau calmati si reeducati!
Ca virtual reeeducat, Alexandru aerban este testat psihologic, pentru a i se detecta radacinile comportamentului antisocial, fiind mai apoi supus unei terapii auditive intensive si unei gimnastici faciale a entuziasmului. Centrul de reeducare este condus de o femeie-comisar, tovarasa Mardare, care are ca subordonati o serie de medici-gardieni, tot cu alura de diavoli, dar nu bufi si hatri, ci ispititori si reeducatori (precum doctoral Bentan, cel care ii este repartizat lui Alexandru aerban). Scopul acestui centru de reeducare este sa-i faca pe antisociali si disidenti sa invete sa aplaude fericiti, ca niste roboti (aplauzele sunt de diferite tipuri: reticente, entuziaste, aclamative, cu urale, obosite, sacadate, prelungite s.a.m.d.), pe aceasta cale realizandu-se o "spalare a creierului" de tip auditiv. Securistul tipic a fost surclasat de medicul-reeducator. Evadand din azilul psihiatric, unde reeducarea nu fusese izbutita asupra lui, Alexandru aerban descopera ca oamenii aflati in libertate sunt, cu totii deja (cateva exceptii exista, totusi), niste reeducati performanti.
Desi romanul Playback de Stelian Tanase a fost publicat in 1995 (Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane), el a fost terminat in 1983. Autorul urmareste, intr-o galerie ampla de portrete, diferite tipuri de securisti, inserand povesti despre carieristi si mercenari, pe cateva studii de caz, urmarind, in paralel, si ramificatiile delatiunii din societatea romaneasca dinainte de perioada de liberalizare, adica la sfarsitul obsedantului deceniu. Realitatea imediata si concreta, constata un membru al aparatului de represiune din roman, este o "mina de aur", in care informatorii se cuvin a fi raspanditi, pentru a stoarce "interesantul" din oamenii care par banali, dar care, de fapt, nu sunt.  "Denuntul este ca masturbatia, o boala a copilariei, precum stangismul pentru proletariat", strecoara, la un moment dat, autorul, infatisand ierarhia bine stabilita a delatorilor: mici, medii si marcanti. Stelian Tanase califica securistii drept "diavoli fara cornite si copite", dar care propun, fara drept de apel, pactul de colaborare intre victima si calau. Cu alte cuvinte, securistii sunt diavoli decazuti, dar obstinati si inteligenti, totusi: pentru a innobila tradarea victimelor lor si incheierea pactului, ei le propun acestora statutul de "duhovnici" ai populatiei supravegheate. Personajul securistului Copilu, un strateg insidios, ridica delatiunea la rang de act teologic, pactul constand, dupa cum marturiseste un posibil delator, in cedarea sufletului pentru cateva cuvinte goale. Nu in zadar apare amintit Cicikov, personajul din Suflete moarte de Gogol: securistii vor sa fie niste culegatori de suflete vii pe care, prin pact, le preschimba in suflete moarte. Trimiterea simbolica a autorului este si la un timp pre-apocaliptic, in care Diavolul este manipulator si eminenta cenusie a aparatului de represiune; dar un manipulator care seamana cu un "gainar" si escroc, un Diavol decazut care poate juca, la un moment dat, inclusiv roluri simpatice, captand bunavointa victimelor; Stelian Tanase il vede ca pe un negociator dupa legea cererii si a ofertei. Trifu, cel asupra caruia se incearca racolarea ca informator, recunoaste ca propunerea de delatiune i-a inculcat "bucuria de a face rau" si "libertatea de a-ti casuna pe cineva", intrucat libertatea poate deveni in acest caz "instrument de tortura". Din fericire, pana la urma, Trifu se va autodenunta, ca sa scape de povara de a ajunge delator.
Cum am spus, deja, galeria securistilor este nuantata si ampla. Exista, mai intai, anchetatorii zelosi, pervertiti complet de gustul puterii, care ii verifica si supravegheaza pana si pe membrii nomenclaturii. Exista, apoi, securisti radicali, rigizi, intepeniti in morga lor cazona, care infiltreaza in fiecare cerc un delator de serviciu si care au predispozitie pentru umilirea victimelor. Exista si blazatii pur si simplu. Dar si analistii cu sange rece, care poseda fisele psihologice ale celor pe care ii supravegheaza, scanandu-le acestora trasaturile de caracter, viciile, si alegand punctul slab, pentru a ataca si a propune colaborarea. Exista, apoi, "hedonisti" carora le face placere sa simta frica victimei si sa se joace cu ea. Acestia sunt teoreticienii care ravnesc sa instituie o ierarhie a delatiunii (se poate turna din bucuria de a face rau, din teama, din santaj, din oportunism), considerandu-se a fi niste stapani care fac si desfac destinele muritorilor (ei inalta sau coboara social-politic un individ); subtextul dominatiei lor este acela ca raul mentine echilibrul psihic. Exista, apoi, "boxerii", practicienii-batausi, si creierele torturii care gandesc maltratarea fizica de soc, urmata apoi de hartuiala, pana cand victima cedeaza. ai exista fosti calai, deveniti posibile victime, care inrudesc figura securistului cu aceea unui gunoier, constientizand structura moral-scatologica a membrilor aparatului de represiune. Ciudatenii umane pot fi inregistrate si printre cadrele securiste: este cazul radiofonistului care asculta si inregistreaza telefoanele banuitilor "dusmani ai poporului" si care, daca si-ar fi urmat chemarea, s-ar fi facut muzician, intrucat are un simt auditiv de exceptie. Pentru acesta, telefoanele ascultate reprezinta un Turn Babel, adica insasi Lumea, ele facandu-l sa se simta nu doar stapan, ci si initiat.
La nivel de generatii in represiune, membrii "varstei de aur" ai securismului se plang ca noua generatie nu mai are rafinamentul si histrionismul intemeietorilor, cei din urma fiind matematici, exacti si fara afecte, adica reprezentand, as spune, "varsta de argint". Noua generatie nu mai are fler in represiune, ci doar instructie tehnica avansata. De aceea, presimtind ca perioada "batranilor" se va incheia curand, un astfel de veteran pregateste dosare de santaj ale maimarilor zilei, pentru a fi pensionat onorabil si nu inculpat pentru abuzurile sale in represiunea survenita odata cu instaurarea comunismului in Romania.
  Mircea Cartarescu isi plaseaza in perioada de liberalizare personajul securistului Ion Stanila din romanul Orbitor (Bucuresti, Editura Humanitas, 1996). inainte de a face portretul acestuia, autorul clasifica, la randul lui, securistii in doua tipuri si doua generatii antitetice. Pe de o parte exista "zbirii vulgari", "batranii" stalinisti care practicasera tortura in mod plebeu in primii ani ai comunismului romanesc, si care erau niste "tarani pe care uniforma nu voia sa stea nicicum". Pe de alta parte exista "junii papitoi", cum ii numesc veteranii, cu aere de intelectuali imbracati impecabil, avand ca prototip spionul performant de tipul unui Poirot corcit cu James Bond. Cei din urma sunt niste tehnicieni crezand in rolul lor mesianic si ravnind sa preschimbe Romania intr-un miracol comunist. Ca tehnicieni performanti, acestia practicau, in majoritatea cazurilor, spionajul industrial, dar se ocupau, de pilda, si de o clinica-laborator unde cetateni semanand fizic cu Ceausescu deveneau, prin operatie estetica, sosii ale dictatorului, disparand din viata reala; sau aveau misiunea de a supraveghea in mod autorizat constructii stranii -tunele sau buncare.
Ion Stanila este un securist care a cunoscut, prin familia sa, abuzurile regimului comunist: un frate mutilat in timpul colectivizarii, parintii-tarani carora le-a fost confiscata averea; cu toate acestea, el se simte norocos ca membru al aparatului de represiune, parvenind si prin intermediul nevestei sale, o propagandista mercenara in ritualurile dogmatice ale comunismului. Principalul atu structural al lui Stanila este viclenia taraneasca: aceasta il fereste si de rivalitatile celorlalti securisti, dar si de afacerile murdare (tortura, de pilda) in care un membru al aparatului de represiune ar ramane manjit pentru totdeauna, fiind santajabil. Munca sa de rutina consta in recrutarea de informatori si panoramarea delatiunilor acestora, majoritatea bazate pe bancuri politice (acestea fiind, dupa cum recunoaste personajul, create chiar de Securitate si raspandite, cu diferite nuante, in toate tarile din Est). Stanila este scos din rutina sa de catre implicarea in decamuflarea unei conspiratii a circarilor care, la balciuri, iarmaroace si targuri (pe intreg teritoriul tarilor din lagarul sovietic) ar fi desfasurat o activitate subversiva. Personajul este repartizat ca actant intr-un astfel de balci, unde i se pare ca descopera un complot extraterestru impotriva comunismului. Internat intr-un azil psihiatric, Stanila trece prin faze de semi-spalare a creierului precum victimele noii generatii de tehnicieni-securisti, colegii sai, fiindu-i injectat inclusiv celebrul "drog al adevarului", care inovase metodele de interogatoriu fara tortura. Chiar daca va reveni la realitate si va fi reintegrat in structurile Securitatii, Ion Stanila devine un securist schismatic, un dedublat. Desi autorul nu da o explicatie morala a preschimbarii personajului, in subsidiar poate fi valabila ideea ca Stanila a fost pedepsit pentru mercenariatul sau securist, intrucat rolul sau ar fi trebuit sa fie, de fapt, de victima.
Securitatea devine si mai amanuntit infatisata in textele care prezinta structurile acesteia atat inainte cat si dupa 1989. Un studiu de caz il poate oferi romanul Quo Vadis Domine? (Bucuresti, Editura Humanitas, 1993) de Mihai Sin. Personajul Dominic Vanga, un frontierist, cercetator in fizica atomica si jurnalist ocazional, este anchetat, testat si racolat de Securitatea anului 1988, care pregateste momentul decembrie 1989. "Antrenorii" lui Vanga sunt securisti de diverse tipuri. Cel dintai este maiorul Murza, care alterneaza intre duritate fizica fata de victima si bonomie mimata. Murza este nici rudimentar, nici rafinat, muncind la intretinerea mitului Securitatii, sprijinita pe o piramida de informatori al caror numar nici chiar temuta institutie nu il cunoaste. El ii declara victimei sale si, se presupune, viitorului lider politic homunculus care va fi obtinut in eprubeta asa-zisei revolutii, ca Securitatea il poate manipula si controla inclusiv pe Ceausescu (prin informatii confectionate si adevaruri cosmetizate), aripa reformatoare a aparatului de represiune optand penntru un traseu distinct de acela al dictaturii clasice si rigide. Lectia lui Murza se doreste a fi usor de invatat: exista securisti zelosi, profund ceausisti, si securisti in expectativa (precum Murza); dar cu totii sunt niste actori si histrioni. Institutia nu mai practica tortura, ci doar bataia, iar aceasta este variata: exista brute ("boxerii"), precauti si rafinati. Unii sunt decenti, altii sunt aroganti si fara limite in aplicarea discretionara a puterii. Securitatea este, de fapt, o secta deasupra puterii dictatorului, dat fiind ca are specialisti in diferite domenii ("parohii"). Tehnica aparatului de represiune este compromiterea tuturor romanilor prin ramificarea delatiunii; dar este folosita si tehnica santajului patriotic in virtutea careia o dictatura pur romaneasca este preferabila unei noi invazii sovietice. Alaturi de anchetatorii rafinati si creierele represiunii, exista robotii obedienti si robotii patimasi (care isi urasc animalic victimele). in general,"baietii" (securistii prefera aceasta porecla juvenila, care ar sugera perenitatea, vesnica tinerete a aparatului de represiune) se doresc a fi membrii unei secte de atleti ai supravegherii si raspandirii suspiciunii. Asa cum ii analizeaza, insa, sub lupa Dominic Vanga, securistii nu par sa apartina vreunei natii, fiind niste apatrizi care recunosc o singura autoritate, anume Securitatea ca matrie si natiune.
  Al doilea "antrenor" al lui Dominic Vanga este colonelul Coldea, un securist mic-burghez si manierat, care admite el insusi ca este cameleonic, adaptandu-se situatiei in functie de victimele sale. Coldea sustine ca Securitatea este o institutie secretoasa, care isi reinnoieste continuu tainele, astfel incat marturisirile demistificatoare ale unui Pacepa sunt depasite, dat fiind ca fiecare membru cunoaste doar departamentul de care apartine si pionul urmator in ierarhia represiva, fiind o simpla veriga in lant. Coldea ii marturiseste lui Vanga ca diferitele acte de curaj disident fata de dictatura au fost ingaduite pentru a fi scrutate in mod adecvat si profesionist nemultumirile si tipul de gandire al celor recalcitranti. Tot colonelul explica necesitatea pactului intre agresori si victima: Vanga nu va fi torturat si nu va cunoaste detentia indelungata, intrucat este santajabil si, deci, remodelabil; prin pact, Vanga va deveni omul Securitatii, nu in sensul de delator, ci de lider confectionat, antrenat in eventualitatea unei schimbari de garda in structura dictaturii. Personajului i se atrage atentia ca Securitatea pedepseste doua lucruri: tradarea si iresponsabilitatea. Principala tehnica de control a aparatului de represiune este sistemul piramidal al delatiunii, care a devenit metoda de existenta (inclusiv carciuma a devenit o institutie inregimentata, pentru supravegherea si controlul populatiei).
  Treptat, Dominic Vanga este scrutat, ca un cobai, de diferite esaloane ale Securitatii, travestit si purtat incognito la un loc conspirativ al aripii reformatoare care vrea sa rastoarne regimul Ceausescu. Complotistii sunt, in aparenta, securisti impecabili, fideli dictatorului. Cladirea lor are o arhitectura mistificatoare, cu incaperi triplate, ascunzatori secrete si un tunel de evacuare. Aici, lui Vanga i se destainuie solutia puciului anticeausist, reteaua de conspiratori (acestia isi spun membrii ai grupului de rezistenta -imitand, la nivel terminologic, rezistenta anticomunista din muntii Romaniei- si nu se cunosc intre ei decat partial), fiind condusa de un General. Fata de Securitatea traditionala, conspiratorii militeaza pentru o modernizare a institutiei care ar putea fi reformata, dar care nu va disparea niciodata, fiind necesara oricand. De aceea, in complot sunt angrenati si indivizi imaculati, dinafara Securitatii, care ar putea deveni liderii Romaniei viitoare, sustinuta de aripa progresista a aparatului de represiune. in vederea puciului, securistii nu racoleaza si antreneaza anticomunisti notorii (acestia nu ar fi acceptat nici un fel de colaborare cu Securitatea si nici o eventuala impartire a securistilor, in "buni" si "rai"), ci doar de rangul doi sau trei, precum Vanga. Pana la urma, Vanga accepta pactul cu Diavolul, ca pion pastrat in rezerva si propulsat, mai tarziu, la putere, dupa caderea lui Ceausescu. impreuna cu alti anticeausisti, el va trai intr-o casa conspirativa, in care fiecare cobai-uman reprezinta un individ dintr-o anumita sfera socio-politica si culturala. Dupa modelarea lor in laborator, cobaii isi vor juca, fiecare, rolul politic in cacealmaua de dupa instaurarea noului regim. (Din pacate, desi un aplicat studiu de caz pe Securitate, romanul lui Mihai Sin este rudimentar si plat ca scriitura.)
in romanul Viata pe fuga (Bucuresti, Editura Sirius, 1998), Mirela Roznoveanu se concentreaza pe intrigile Politiei secrete in timpul evenimentelor din decembrie 1989, apoi, dupa 1989, pe reactivarea ei, in cazul Pietei Universitatii din 1990, al celei dintai mineriade (cu molestarea si uciderea anticomunistilor), in discreditarea opozitiei politice care protesta impotriva abuzurilor de putere ale primului presedinte postdecembrist, Ion Iliescu, si in monitorizarea reinfiltrarilor securiste in cazul ziarului "Romania libera". (in paranteza fie spus, despre Valea Jiului, ca butoi cu pulbere al Romaniei, populata de mineri manipulati de resturile fostei Securitati care a instrumentat, prin agenti secreti, evenimentele din 13-15 iunie 1990, apar date relevante si in Prea tirziu, de Rasvan Popescu -cu un argument de Lucian Pintilie, Bucuresti, Editura Humanitas, 1996.) Sistemul delatiunii a ramas valabil si dupa 1989, este concluzia acestui roman, anonimele, amenintarile, santajul, constituind aceleasi metode ale Securitatii de odinioara, chiar daca travestita. Autoarea speculeaza, de asemenea, asupra rolului Securitatii in asasinarea lui Ioan Petru Culianu si in sicanarea regelui Mihai in calatoriile si conferintele sale occidentale. Pacepa este, si el, un personaj ambiguu, caruia autoarea ii gaseste o noua inregimentare in secta Securitatii, dar a uneia care depaseste statutul sau romanesc. De specificat, personajele nu apar sub numele lor din realitatea istorica, dar identitatea lor este transparenta.
in flash-uri, Mirela Roznoveanu prezinta si structura Securitatii din preajma lui decembrie 1989, care, pe langa latura sa represiva, se comporta ca o inalta societate oculta, posedand fiinte si obiecte simbolice. Trei sunt acestea: astfel, in custodia Securitatii se afla magiciana si vizionara Dokia, ale carei preziceri il iritasera pe Ceausescu, drept care, arestata si supusa torturii, magiciana fusese silita sa-i impartaseasca dictatorului tainele nemuririi; tot supravegheat si cu domiciliu fortat in propria-i manastire este Marele Sihastru, un calugar si profet anticomunist; nu in ultimul rand, Securitatea poseda o Biblioteca Interzisa, un depozit subteran care adaposteste carti anticomuniste, erezii comuniste, manuscrise sau, pur si simplu, carti neingaduie de comunisti (aceasta biblioteca nu poate fi suprimata, incendiata, intrucat ea este un organism viu care se apara, ratacindu-si prin subterane agresorii). in ultima faza ceausista a comunismului, Securitatea nu mai tortura si nu mai ucidea brutal, ci iradia nonconformistii si disidentii, executandu-i "curat" (in anumite cazuri, Securitatea "sinucidea", totusi, victimele, aruncandu-le de la etaj). Iradierea demonstra, sustine un securist "progresist" din roman, ca victima era un vanat de pret. in perioada premergatoare lui decembrie 1989, disidentii nu mai scriau texte inrudite cu romanul obsedantului deceniu ("Adevaruri palide, drame soptite pentru a nu fi cenzurate", care alcatuiau "o cultura a subintelesurilor, provincializata prin ezoterismul aluziilor''), ci texte care discutau represiunea ca atare. intr-un astfel de manuscris "dusmanos", este narata atmosfera de represiune si de demolari activata prin proiectarea ansamblului arhitectonic mamut al Casei Poporului, dar este pusa in discutie si chestiunea fenomenului Pitesti (chiar daca acesta nu este numit ca atare), in relatia vicioasa dintre victima si calau: "calaul care lacrima rugandu-si victima sa-l inteleaga ca trebuie sa ucida sau victima care se lasa ucisa intelegand si acceptand ratiunile calaului?"
Principala demonstratie a romanului Viata pe fuga ramane, insa, analiza asasinatului lui Ioan Petru Culianu, instrumentata de catre o societate conspirativa care urmarea sa stopeze viziunile politice profetice ale lui Culianu, societate dirijata de Securitate, aceasta ravnind sa fie nu doar un centru de putere care manipuleaza Lumea, ci chiar un centru mistic-ocult, al carui omfalos se afla in Romania.
Ma voi ocupa acum de doi tineri autori de teatru, Radu Macrinici si Horia Garbea, care au tratat, in ultimii ani, chestiunea Securitatii, intr-un mod transant si chiar revelatoriu, as spune, intrucat analiza lor a mizat pe o dezinhibata radiografie a relatiei dintre victima si calau si pe un portret concret al securistului-tortionar. Perceptia celor doi autori este una neviciata de tabu-uri sau de false mituri, avand  o prospetime absurd-suprarealista, in primul caz, antiutopica in cel de-al doilea, in ceea ce priveste imaginea Securitatii. in tara mea (Bucuresti, Editura Unitext, 1998), Radu Macrinici pune pe tapet povestea unui tortionar comunist din ultima faza a ceausismului, pentru care tortura era transpusa simbolic-cinic in denumirea de "jertfa", iar cladirea Securitatii si odaia de schingiuire, prin intermediul aceluiasi jargon specializat, devenisera un "templu". Tortionarul din piesa lui Macrinici se doreste a fi un profesionist al trupului, drept care studiaza patimas atlasul de anatomie pentru a ajunge expert in tortura, refuzand uciderea victimei din greseala. Acest securist se antreneaza ca tehnician al torturii cu propria-i sotie, ravnind sa devina un schingiuitor desavarsit. Antrenamentul in familie este posibil cu atat mai mult cu cat tortionarul, sotia si fetita sa locuiesc chiar in camera de schingiuire, rudele fiind evacuate din celula doar in clipa in care calaului ii sunt repartizate victime. Pentru a acoperi tipetele acestora, tortionarul asculta romante (nu muzica simfonica precum tortionarii sovietici si nazisti, nici muzica rock sau disco precum alti tortionari din a doua jumatate a secolului XX). Totusi, in ciuda "profesionismului" sau, securistul ucide un om, fapt care ii dovedeste ca nu este un tehnician perfect. Din acest moment, el constientizeaza conditia sa de faptura imorala si decazuta si, odata cu evenimentele din decembrie 1989, se ascunde vinovat, pentru a nu da socoteala pentru meseria sa. Piesa se incheie cu primele alegeri libere din Romania, cand fostul securist si tortionar este reactivat pentru a participa la evacuarea violenta a Pietei Universitatii, din 1990. Interesant in piesa lui Macrinici este si felul in care sotia tortionarului accepta masochist schingiuirile-experiment propuse de partenerul sau de viata, pe care le percepe ca pe un afrodisiac excentric, sau felul in care fetita tortionarului ajunge sa constientizeze impostura imaginii Romaniei pe care regimul comunist o proiecta ca pe o matrie absoluta, mancurtizand copiii prin slogane. Aceasta fetita reprezinta, in mod simbolic, chiar generatia politica a lui Macrinici si Garbea si, probabil, a mea.
Horia Garbea este si mai radical in Decembrie, in direct (Bucuresti, Editura Allfa, 1999), prezentand schimbarea rolurilor dintre calau si victima. Personajele sunt doua si previzibile: Anchetatorul (securistul) si Prizonierul (disidentul, fiu al unui membru al nomenclaturii). Anchetatorul recunoaste ca tortureaza in virtutea unui contract si ca, in calitate de profesionist al schingiuirii, va obtine marturia victimei sale in cateva ore. Sunt criminal, fiindca asta mi-e meseria, admite Anchetatorul (care este un boxer ratat). Prizonierul are, insa, ambitia de a-i dovedi calaului sau ca acesta este manipulat ca o marioneta. Mai mult chiar, victima ravneste sa-si converteasca si sa-si ilumineze calaul, devenind chiar ea manipulatoarea tortionarului sau: drept care ii propune sa se alieze si sa devina parteneri. in preajma evenimentelor din decembrie 1989 (se subintelege), calaul isi elibereaza victima, ambii participand la miscarile de strada impotriva dictaturii. Dar, din aceasta clipa, fosta victima devine acuzatoarea fostului calau. Pentru fostul prizonier politic, Securitatea este o institutie care trebuie pastrata, intrucat este folositoare in orice regim, ca oficiu de control profilactic si supraveghere. in viziunea fostei victime, tortionarii comunisti care i-au ucis pe disidenti sunt niste profesionisti, in timp ce fostul sau anchetator care l-a eliberat este un tradator si un ratat, fiindca a pactizat cu victima. De aceea, ca viitor lider politic, in urma evenimentelor din decembrie 1989, fosta victima nu il va credita pe cel care a salvat-o, dovedindu-se mai cinica decat fostul sau tortionar. Cel din urma devine, in mod concret, victima, fiind schingiuit pana la moarte de fosta sa victima, incadrata dupa revolutie, ca tortionar profesionist in Securitatea reformata. Paradoxul si morala-antimorala a piesei lui Horia Garbea este aceea ca victima, pusa in conditii de tortionar, se dovedeste a fi mai dura, mai calau, decat tortionarul sau. Aceasta inseamna ca granitele dintre victima si calau sunt sterse si ca, in ultima instanta, experimentul reeducarii din inchisoarea Pitesti (1949-1952), cand victimele erau silite sa devina tortionari, a reusit. Antimorala piesei lui Garbea este, insa, cu atat mai dura cu cat, aici, victima devine tortionar, fara sa fie obligata. O face din vocatie revelata, cum s-ar spune.
O scurta concluzie este de la sine inteles, dupa aceasta panorama tematica a romanului romanesc. Mai intai, aceea ca imaginea Securitatii l-a preocupat, chiar obsedat, in anumite cazuri, pe scriitorul roman, el neputand sa se detaseze, totusi, de chiar mitul pe care insusi aparatul de represiune l-a raspandit in randurile poporului roman: Securitatea ca societate oculta, atotputernica, manipulatoare a constiintei colective si individuale. Mai toti scriitorii pe care i-am analizat in acest eseu au punctat, in textele lor, o arhitectura a delatiunii raspandita la nivelul intregului popor roman. Aceasta a fost, poate, constanta organizationala a Securitatii: dirijarea unui sistem piramidal al fricii si al turnatoriei prin care sa poata fi controlat si supravegheat profilactic un intreg popor. De la aceasta arhitectura a delatiunii porneste si concluzia mea, aceea ca, daca fenomenul Pitesti a esuat la nivel fizic, el a izbutit la nivel mental si moral: reeducarea poporului roman a reusit in cele din urma, chiar daca nu intr-o forma brutala, ci intr-una mentala, relativ rafinata. De aceea, e timpul sa fie initiata contrareeducarea si deconstructia "spalarii creierului". Poate ca romanul romanesc din mileniul trei va face acest lucru.