Florin Rogojan

Reflectari identitare in pictura si literatura Stefan Luchian si Ion Negoitescu


Constructing identity in paintings and literature. Stefan Luchian and Ion Negoitescu

Abstract: The study compares the works of the Romanian painter Stefan Luchian and  those of the writer Ion Negoitescu in order to delineate two different means of constructing cultural identity.

Keywords: Romanian painting; Romanian literature; identity; autobiography; Stefan Luchian; Ion Negoitescu

 

Tradusa sub forma autoportretului sau a discursului autobiografic, imaginea sinelui este o formula de sinteza care se sprijina pe un ansamblu de tehnici si procedee comune pina la urma. Ceea ce mi-am propus abordind acest subiect interdisciplinar este de a surprinde mecanismele intime care generea-za aceasta imagine narcisista, precum si relatiile posibile care ar putea sustine un studiu fondat pe dialogul real al artelor  picturala si literara.
Artistul este cel care are ceva de "facut", telul sau este opera; iar cind aceasta opera are ca piatra unghiulara constructia propriei persoane, putem banui existenta unui instrumentar tehnic comun in aliniamentele sale principale. Facind apel la imaginarul mitologic, artistul este Narcis privindu-se in oglinda lacului (echivalent al textului autobiografic sau al tabloului). Dar de aceasta data - ne-o spune Paulo Coelho  -  nu Narcis este frumos, ci lacul. Opera se impune prin propria sa frumusete care consta in  forma  si care ii asigura statutul de produs artistic.
Avind in vedere toate aceste aspecte si fiind in mod particular interesat de problema eului creativ, intentionez sa imi fondez dezbaterea recurgind la autoportretele pictorului Stefan Luchian si la textele de factura autobiografica ale lui Ion Negoitescu, reunite in volumul Ora oglinzilor. in cazul lui Luchian, om pentru care viata este creatie si al carui sine a fuzionat cu opera, autoportretele configureaza iluzorii pagini de jurnal, razletite in timp, la fel ca cele veritabile ale lui Negoitescu.
Reunind fragmente cu un pronuntat caracter confesiv ce acopera un interval de virsta cuprins intre 16 si 30 de ani, Ora oglinzilor restituie imaginea lui Negoitescu ca personalitate pe cale de a se naste, reflectindu-l in propria-i subiectivitate de fiinta ce mizeaza exclusiv pe creatie. Nu am optat pentru varianta autobiografie/autoportret, considerind ca, daca autoportretul surprinde imaginea autorului ca-ntr-o fotografie, intr-o imediatete evidenta (precum in orice pagina de jurnal), autobiografia presupune acea necesara privire retrospectiva, pe care picturalul nu o realizeaza.
 
 

1. Cum se poate configura eul?

"Azi se implinesc un an si o luna de cind am inceput sa-mi scriu  Jurnalul"
(I. Negoitescu)1

Circumscriind cele doua tipuri de discurs - imagine si text - aceleiasi problema-tici a eului creator care se obiectiveaza intr-un artefact spre a se putea cunoaste (dar si spre a putea fi cunoscut de catre ceilalti), ajungem in punctul in care se impune cer-cetarea modalitatilor de configurare a eului ce-si paraseste intentionat intimitatea. Pentru a picta sau a scrie un text autobiografic, artistul desemneaza o voce, alege un ton, un registru al discursului, incearca sa isi defineasca lectorul si raporturile pe care le presupune cu acesta. Intentia confesiva presupune de la el o interogare asupra sensului, mijloacelor si scopului gestului sau. in primul rind, insa, el isi alege rolul, fara a intelege (deocamdata) prin aceasta o abdicare de la principiul sinceritatii.
Discursuri autobiografice ambele, imaginea (autoportretul) si textul (jurnalul) se afla la intersectia a doua intrebari: este eul origine sau tel al marturisirii? Cauza in masura in care doreste o denudare revelatorie a propriei identitati, scop dupa cum intentioneaza o miscare auto-revelatorie a sinelui, el se configureaza printr-o dubla raportare, ce tine de interioritatea, respectiv exterioritatea produsului cultural obtinut.
in primul caz, identitatea se naste din egalitatea narator-personaj. Afirmindu-si capacitatea de a se scinda in observator si observat, Negoitescu isi defineste practic situatia de eu aflat la ora oglindirilor: ".am dobindit ceva de care pot sa fie invidiosi toti oamenii acestui pamint. E posibilitatea de a ma desparti in doua: in piatra si sculptor. Sunt in acelasi timp modelatorul si materia bruta pe care o modelez."2
Alegindu-si propria fiinta ca subiect al unor tablouri, Luchian se desparte de sine pentru a se regasi in distantarea artist - model, pictor ce transcrie fragmentul de istorie personala pe care tot el il reprezinta. Denumirea generica aproape unanim folosita de el pentru a-si intitula tablourile ce-i redau figura drept Autoportret ramine dovada separarii pictorului in narator al propriului chip si personaj al confesiunii vizuale.
In al doilea caz, identitatea izvoraste din mentionarea numelui autorului pe carte sau pe tablouri. Acesta devine un garant al autenticitatii si o marca de recunoastere a instantei producatoare. Referent exterior, numele devine un principiu de coincidenta a celui care tine pana, respectiv pensula, si cel care, oglindit, nu o mai tine decit accidental.
Mai mult decit o persoana (cum apare eul in interiorul textului sau imaginii), autorul este cineva care creeaza si face pu-blica aceasta creatie. El isi asuma enuntarea confesiunii. Concretizarea sa grafica, semnatura, figureaza atit in cazul scrierii autobiografice, cit si a autoportretelor "la vedere", pe coperta si (aproximativ) intr-un colt al tabloului.

*    *    *

Element de paratext, semnatura se adauga facultativ, opineaza Victor Ieronim Stochita, "atunci cind textul (fie el scriere, pictura sau muzica) este considerat perfect. Este un semn de si o marca - juridica/comerciala - de autenticitate." 3
Fara sa influenteze prin prezenta sa va-loarea estetica a artefactului, lipsa semnaturii - ca situatie atipica - se preteaza la su-gestive nuantari conotative. Nu e cazul lui Negoitescu, care asigura referentialitatea lucrarii sale prin aparitia numelui pe coperta  volumului, intr-o ortografie care, reducind prenumele la o simpla initiala, ne invita sa-i descoperim exhaustivitatea in paginile cartii, accentuind in acelasi timp pe nume ca indice indeniabil al identitatii. in aceasta ordine de idei, Luchian isi semneaza lucrarile doar cu numele de familie, reliefindu-si prin urmare identitatea in diacronie: el se situeaza in descendenta unei traditii picturale romanesti, e o figura prin excelenta paradigmatica. Desi apeleaza de cele mai multe ori la semnatura flotanta (pusa in imagine), Luchian are totusi citeva autoportrete nesemnate, printre care si cel mai cunoscut - Un Zugrav. Lipsa numelui primeste valoarea unei interdictii pe care artistul si-o impune cu scopul de a-l conduce pe privitor la o epifanie; abatind atentia receptoare de la insemnul autenticitatii, el o canalizeaza inspre figura reprodusa, inspre eul ce se vrea descoperit si inteles. Constrins sa renunte la circumstantialitatea denominativa, receptorul nu se mai poate focaliza asupra identitatii afirmate explicit (care, ca sistem de semne, nici nu apartine de altfel picturii, ci reprezinta o concesie din partea artistului!) si o va cauta pe cea afirmata oblic in trasaturile figurii pictate. Afirmin-du-si genul proxim atunci cind semneaza, simplu, Luchian, el marcheaza diferenta specifica tocmai cind nu semneaza deloc. Pe de alta parte, obiceiul de a lasa nesemnat un tablou e vechi si il intilnim si la pictorii flamanzi ca semn al orgoliului de a crede ca "mina" lor nu poate fi confundata cu nimeni. Discret, Luchian are temeiul sa creada acelasi lucru.
Considerind autobiografice discursurile lui Negoitescu si Luchian, acceptam si recunoastem (sugerat grafic de trei ori: auto/ bio/ grafie) efortul de obiectivare a unui eu care, dupa Barthes, Foucault sau Derrida, nu e decit produsul limbajului. Fiinta exista aici doar prin enuntare, cel care spune EU - lite-ral sau imagistic - fiind un "eu" al scriiturii. Concretetea lui e data, ironic parca, de inconsistenta unui discurs ce se straduie sa medieze intre trait si povestit. Iconic sau verbal, limbajul ne livreaza un subiect in acest generic "eu", complex si - datorita propensiunii spre confesiunea totala - complet. El ramine de-a lungul operei o prezenta explicita si indiscreta, veghind parca asupra propriei receptari.
in Ora Oglinzilor, Negoitescu ni se ofera intreg, asa cum se percepe incepind de la virsta de 16 ani, scrutindu-se cu o obiectivitate programatic afirmata in rindurile jurnalului de adolescenta. Fragmentaritatea ce domina textele este accentuata de diversitatea perspectivelor din care autorul isi construieste, prin sine ca narator, fiinta.
Tinarul Negoitescu se configureaza ca persoana din suma de acte si gesturi pe care le infaptuieste. El este un produs al vointei sale hranita de o ambitie nemasurata de a deveni. Aceasta "devenire controlata" la care se supune subiectul vine dintr-o ten-dinta de justa auto-apreciere conjugata cu o precoce maturitate a gindirii. Negoitescu se distanteaza sensibil de imaginea unui banal adolescent prin sobrietatea preocuparilor si fermitatea cu care se ia pe sine in serios.
Dincolo de lecturi, impresionante prin varietate si cantitate, filme vizionate sau activitati scolare sau intelectuale, el incearca sa se inteleaga. "Nici eu nu ma mai inteleg" e tradarea unei temeri de a nu fi acel mare om pe care il viseaza pentru sine.
Gindind mai ales prospectiv, tinarul isi expune identitatea prezenta doar pentru a trimite la fiinta sa viitoare. Jurnalul il inventeaza pe Negoitescu asa cum ar vrea sa de-vina prin prisma unui adolescent ce inca este. El isi diseca individualitatea spre a identifica acele categorii ale personalitatii ce atesta dimensiunea superlativa a eului sau. Valorizari precum "geniu", "glorie" tin la el - mai mult decit de un teribilism al virstei orgoliilor - de o pragmatica a conceptiei de viata: "Ceea ce am visat si visez totdeauna e gloria. in vederea cuceririi ei, gasesc forta de a lucra in continuu, incredintat ca ceea ce lucrez e de valoare - altfel n-as mai lucra."4 Confirmarea calitatilor sale e ceea ce cauta la ceilalti si, mai ales, la sine ca viitor om de cultura. Paginile de jurnal sint, "pina in prezent, opera mea cea mai de seama"5; articolele si studiile critice reprezinta ceva cu  "o valoare ce va ramine ca atare si la maturitatea mea"6; proiectele literare schitate la aceasta virsta "alcatuiesc drumul ce ma va duce la romanele de mai tirziu"7 si "cred in valoarea acestor incercari ale mele"8. Toate acestea constituie pilonii de sustinere a teoriei omului superior care se intrevede a fi: "Ideea omului superior ce sunt, daca in realitate n- as fi acel superior om, e produsul unei minti bolnave, mai ales ca starui orbeste in a crede in ea."9
Suportul moral necesar adolescentului ce nutreste ambitii uriase e dat de evaluarea optimista a disponibilitatilor propriului eu creator si de aprecierile celor din jur. Atit jurnalul in sine, cit si unele texte adiacente (Cu privire la geniu, Pagini dintr-un jurnal, Uriasul) tradeaza un creator preocupat de ideea genialitatii proprii inca de la aceasta frageda virsta spirituala.

*    *    *

Extraordinara forta de autosugestie, fondata pe intuirea unor date intelectuale superioare, il duc pe autor la schitarea unui adevarat plan de viitor in care dorinta de realizare se asociaza in mod surprinzator cu o dezmarginalizare nationala prin cultura, circumscriindu-se astfel precis spatiul de manifestare a personalitatii viitorului critic.
Ezitarile de moment, cind se teme ca influenta spatiului artificial pe care si l-a construit - dat de preocuparile sale culturale -   ar putea sa intervina negativ in formarea sa, sint depasite prin apelul la un debordant si uneori programatic optimism ce se vrea natural, dar in fond este o trasatura dobindita. Se traseaza astfel un arc imaginar care uneste eul prezent cu cel viitor: "Ceea ce am de cistigat din lectura romanelor [.] e o precoce maturitate, care imi permite sa-mi calauzesc pasii pe drumul care ma va duce la eu cel de mai tirziu, asa cum il visez, cum il doresc."10
  Eul exhiba aici o uriasa forta de autodominare si autodisciplinare in vederea realizarii sinelui. Exterioritatii cu circumstantialitatea ei ii este minimalizat rolul formativ, dovada a unui autodidacticism al personalitatii. Refuzul fatalitatii si increderea in fortele proprii il determina sa redacteze o Auto-critica, manifest al unui eu eminamente orientat spre realizarea prin creatie. Textul, extrem de concis, mizeaza pe potentialitatea fiintei sale creatoare pe cale de a se forma. El incepe si se sfirseste cu proclamarea numelui, deci a identitatii, pentru a expune - rigu-ros - o dare de seama asupra fiintei lui prezente ca embrion al personalitatii viitoare. Cunoasterea de sine se imbina aici in doze greu de precizat cu intuitia, confi-gurind imaginea unui eu generos inzestrat atit intelectual, cit si uman. intre creator si patriot (cele doua tipologii conturate in text), Negoitescu ramine mai ales un ambitios.
Ambitia nemasurata se cere totusi adesea infrinata prin  autoconsiderari care, mizind pe justetea aprecierii de sine, il reveleaza pe I. Negoitescu asa cum s-a dorit intotdeauna - un om al creatiei: "Daca ma scrutez imi pare ca vad acest lucru, pe care l-am simtit mereu: faptele (in bine sau in rau, dar mai ales cele in bine) nu ma reprezinta, sunt straine de mine cel pe care singur il cunosc; numai in ceea ce scriu, chiar daca imi schimb prin evolutie ideile, ma recunosc deplin, si calc pe teren sigur"11.

E punctul in care se intilneste cu Stefan Luchian, acelasi magnetism al creatiei traducind aventura si ascensiunea lui spirituala si morala. Bucurindu-se, dupa cum observa Henri Focillon,  de toate darurile unui mare artist, ce imbina caracterul autentic cu o neimblinzita vehementa a personalitatii, Luchian confirma, prin biografia sa, mitul omului bintuit de demonul creatiei.
Autoportretele, adevarate discursuri autobiografice, nu sint prezente intimplatoare in cuprinsul operelor sale. Atractia fata de portret ca modalitate de redare a poeziei liniilor fetei o resimte inca din copilarie, cind fixa cu pasiune chipurile celor pe care ii intilnea sau cind le schita, din citeva agile trasaturi de carbune, colegilor de scoala desenul chipului. Iar primul autoportret pe care si l-a facut a fost, probabil, cel sapat de caldura fetei in zapada: "Iarna, mai povestea el, statea cu fata la gura sobei pina i se inroseau obrajii; si atunci iesea afara si isi baga capul in zapada ca sa-si intipareasca chipul. A facut acest lucru si odata cind era bolnav de varsat si de aceea, spunea el, ii ramasesera urme atit de vizibile pe obraji."12 Toti cei care au analizat aceste tablouri au ramas fascinati de stralucirea si fatalitatea pe care ele o perpetueaza din infatisarea fizica a pictorului. Eleganta si siguranta viziunii, autoritatea expresiei artistice, puritatea liniilor au fost aspecte indelung apreciate si comentate, admirindu-se in principal capa-citatea de a imbina tonalitatea melancolica cu trasatura de penel energica, autoritara.
Eul sau interior, cel pe care tinde sa-l surprinda in fiecare din autoportretele sale (douasprezece la numar, datind din 1892 pina in 1910), tisneste la suprafata din amestecul inform de culori, manifestindu-si individualitatea exclusiv prin intermediul privirii. intreaga sa viata, tumultuoasa si totusi lipsita de dimensiunea romantica, pendulind intre mizerie si relativa bunastare, suind si coborind doar pentru a mai urca o data, se dezvaluie in limpezimea neagra a luminilor acestor ochi profunzi. Putine dintre ele il infatiseaza in momente de liniste, si aceasta datorita faptului ca Luchian nu avea in vedere in autoportrete un sentimentalism al imaginii, ci transpunerea plastica a esentialului vietii sale.
Autoportretul e o prelungire a eului, raspunsul la niste intrebari fundamentale vizind identitatea ta in lume. El aspira la o alta imagine, aceea a propriului drum spre sine. Acest drum l-a cautat Luchian inca din 1892, cind se portretiza la Paris, tinar in infa-tisare, dar cu o privire de om matur, adinca si cautatoare. Cunoasterea si creatia par inca de pe acum a fi telul lor. La fel ca in cazul lui Negoitescu, Luchian traieste inca de pe acum pentru ceea ce reprezinta el in absolutul artei. Aerul meditativ se accentueaza in urmatoarea sa reprezentare, din 1895 (sau, dupa unii, 1898), unde, desi arata mai tinar decit in precedentul datorita si unei elegante redingote care-i subliniaza o alura sportiva, expresia ochilor se revarsa intrebatoare asupra viitorului. Aerul linistit si increzator al acestui Luchian distins si frumos disimuleaza de fapt o ingindurare discreta si o atitudine contemplativa in fata vietii. Aducind mai mult cu o reproducere fotografica, imaginea tradeaza o precoce maturitate la pictorul care se afla inca intr-o perioada calma a existentei sale zbuciumate. Aceluiasi interval  i se circumscrie si imagi-nea plina de vigoare din 1902, o acuarela ce ni-l prezinta pe Luchian stind la o masa in cerdac si, din nou, meditind la munca sa. El pare a incarna tipul creatorului inspirat, multumit de ideile sale, evitind caderea in romanticizare a chipului sau a actiunii prin concentrarea puternica pe care fiinta sa o exalta.
Aceste prime trei autoportrete, similare unor pagini rupte dintr-un  jurnal intim, construiesc in ansamblu o imagine a unui Luchian tinar, marcile identitatii sale concentrindu-se de pe acum in tonalitatea privirii ca oglinda a sufletului. Precocea maturitate e tradata si de silueta rezervata sau de tinuta sobra, de o eleganta austera. Cel din 1902 indica deja preocuparile sale artistice si orientarea inspre pictura ca optiune creatoare.
Urmeaza in ordinea operei sale ceea ce Petru Comarnescu a numit "pateticele autoportrete ale luptei cu boala"13, file ce redau zvicnirile de identitate ale unui spirit chinuit, pe de o parte, de viata plina de neajunsuri si de boala, pe de alta parte, de patima creatiei. Ele se centreaza toate pe valorile expresive ale ochilor, simboluri tragice ale existentei indurate. Cel din 1906, retinind doar capul, ne reveleaza niste priviri iscoditoare si totusi parca fixe, luminind o figura armonioasa ce ascunde adinca framintare a mintii. Boala transpare in cel din anul urmator, ce ne arata un Luchian slabit, cu prea putina vlaga sau tinerete in expresie. Figura e sceptica si ascunde parca sub aerul de convalescenta viitoarele izbucniri ale durerii.
Un alt autoportret, datind din 1908, face tranzitia de la aceasta stare de acalmie a bolii, aratindu-l parca mai impacat cu viata, mai putin ravasit, spre imaginea dramatica din acelasi an, de un grotesc al infatisarii care nu minimizeaza dimensiunea umana a  personajului.

*    *    *

Capul, de o vigurozitate ce traduce impacarea cu soarta, se distinge mai mult prin ochii ce trimit priviri intrebatoare, intoarse mai mult inspre fiinta launtrica, si prin gura inclestata de suferinta. Ultimul autoportret cunoscut, cel din 1910, de o discretie a reprezentarii care nu evita culorile aproape vii, aproape vesele, reproduce imaginea unui Luchian resemnat, totusi meditativ, puternic marcat de urmele bolii sale. O imensa bunatate razbate dincolo de cadrele picturii si acesta este si mesajul pe care Petru Comarnescu il descifreaza pentru intregul ciclu de autoportrete. Pentru ca e trecatoare, viata se cere traita.
Celebru a ramas insa tabloul pictat in iarna lui 1906-1907, intitulat Un Zugrav si nesemnat. in una din cartile sale, Valentin Ciuca ne prezinta anecdotic istoria titlului acestui autoportret: "in expozitia Tinerimii Artistice din martie 1907, pictorul a figurat cu zece tablouri. Printre ele, un Autoportret. Asa il intitulase initial, dar s-a razgindit. Se adunasera multe lucrari slabe ale altora si atunci Luchian ar fi exclamat: "14. Pictat in conditii foarte grele de autor, el s-a incarcat de toata drama artistului aflat in confruntare cu destinul tragic. O adevarata literatura s-a creat in jurul sau, glosind pe marginea privirii care pare a-si scruta viata spre a descoperi liniile propriului destin.
Ramine certitudinea plenara a unui dialog interior intre om si creator, bipolaritate care organizeaza de altfel intregul discurs confesiv imagistic. Identitatea sa de om haituit de boala, cu obrajii nerasi si fruntea usor incruntata ce adaposteste ochii scormonitori si neobositi, se intilneste cu aceea de creator al carui chip parca spiritualizat arata vointa prin modalitatea ferma cu care tine penelul.
Luchian devine aici imaginea emblema-tica a creatorului, tip uman ce-si marturiseste apartenenta la paradigma meste-rilor zugravi. Suprema concentrare fizica si sufleteasca genereaza o aura de hieratism care-l apropie de imaginea care se pare ca l-a inspirat, aceea a lui Pirvu Mutu Zugravul, ce s-a autoportretizat la biserica de la Filipestii de Padure in 1692 tinind, in loc de pensula, un obiect de cult in mina. Ajungem astfel, impreuna cu Valentin Ciuca sa ne intrebam daca  "in compozitia Un Zugrav nu ne propune oare artistul masca geniului? Fara infatuare, in deplina cunostinta a propriilor izbinzi si limite, el a sondat adinc in sine. A facut-o in intentia de a-si revela propriul destin."15
  Eul sau propriu s-ar afla in acest caz generat la intersectia individualitatii cu traditia si universalitatea.
 

2. Cum se poate fictiona eul?

"El nu se opreste la fizionomie. ci in toate cauta expresiile sufletesti si scormoneste psihologia"
(Petru Comarnescu)16

Orice discurs autobiografic se fundamenteaza pe axioma "eu ma exprim pe mine insumi", deci necesitatea existentei unei persoane I care sa isi asume responsabilitatea celor afirmate e inevitabila. Totusi, nu putine sint operele care, raminind in aceasta sfera de interes, apeleaza la diferite tehnici de camuflare a identitatii prin utilizarea persoanelor a doua si a treia (chiar daca nu pe tot parcursul textului) ca referenti textuali.
Camuflindu-se, eul se supune unui proces de fictionalizare, firul epic autodiegetic fiind atribuit unui narator imaginar. Se reali-zeaza astfel un asa-zis "pact romanesc" care ecraneaza eul si-l transfigureaza, metamorfozindu-l intr-o fictiune.
Cu alte cuvinte, eul isi pune in scena existenta si devine propriul sau martor, distantarea aceasta avind ca miza instaurarea unei stari intermediare intre adevar si fals, facindu-ne sa acceptam supozitia, ambiguitatea, indoiala, ruptura etc. ca aflate in relatie naturala cu lumea reala. in fond, aceasta miscare de fictionalizare instituie masca ca instrument superior al revelatiei propriei persoane.
Eul se lumineaza ambiguizindu-se si mizind pe niste jocuri asupra statutului sau.
Jurnalul fragmentar al lui I. Negoitescu, desi nascut sub zodia unui eu ce-l expliciteaza (inlocuindu-l) pe autor, contine si citeva notatii ce dovedesc exceptionale aptitudini pentru instrospectie in virtutea carora acesta este martor al propriei dedublari: "Sunt un om straniu, o recunosc,  cu dedublarile mele. Eu sunt si fantezistul cu inchipuirea in nori si criticul, realistul, care dojeneste si readuce pe pamint pe cel ce s-a avintat prea sus. in acelasi timp fac fapta si o judec - ca un om strain complet de ea -, in modul cel mai obiectiv.".17 Aceleiasi apetente pentru schimbare i se subsumeaza si hotarirea de a-si inlocui apelativul obisnuit, pe care o putem valoriza ca o prima etapa in procesul de travestire a identitatii: "Ne-am hotarit cu Nicu, ca eu sa-i spun Vasile, iar el mie Ioan, pentru a nu ne numi unul pe altul asa cum, banal, toata lumea ne numeste."18 Narcisismul sau isi va gasi insa modalitati noi de exprimare in Pagini dintr-un jurnal sau in fragmentele din "jurnalele" atribuite unor fictivi Paul si Damian.
Primul text constituie o romantioasa punere in abis a propriului destin, imaginindu-se in dubla ipostaza de tinar autor de jurnal, mort prematur, si junele prieten participant la ceremonia funerara, care este desemnat cu publicarea paginilor de confesiune ale dublului sau mort. O situatie paradoxala in ineditul ei, in masura in care Negoitescu se transpune in rolul cititorului propriului sau jurnal (si, prin extrapolare, a cititorului generic de literatura autobiografica), transfigurat in litera, dar nu in spiritul sau. Aceleasi visuri de glorie literara, aceeasi dorinta de disciplinare a personalitatii, aceeasi intuire a posibilitatii intelegerii sale prin intermediul scrierii autobiografice ne intimpina si in aceste fragmente "stilizate" imaginar. Pactul romanesc apare explicit formulat in interiorul textului, consfintind conventia: ".eu credeam ca viata mea e un roman si, iata, nu ma comport cum ar trebui.Ori, poate de aceea.".19
Din jurnalul lui Damian si Din jurnalul lui Paul, texte construite dupa aceeasi schema compozitionala, imagineaza pentru Negoitescu doua pseudo-identitati care-i permit expunerea unor probleme precum creatia sau erosul, dimensiuni care traversasera jurnalul autentic al scriitorului ca trasaturi fundamentale ale identitatii sale adolescentine. Dedublarea e abia confirmata de referinta nominala din titlu, caci, in rest, textele ramin niste tipice confesiuni la persoana I. Liniile tainice ce le leaga se imbogatesc cu trimiterea intertextuala la Gide (referent in ordine ideatica pentru problematizarea propusa in text), justificind si lamurind existenta unui singur autor/ narator/ personaj - un Negoitescu prin ceilalti inspre el. Acesti purtatori de cuvint ce i se substituie rostesc adevaruri crude si altfel dificil de exprimat, oricit de total ar fi efortul de obiectivare si marturisire al autorului. Spaima creatorului de a ramine steril in ordinea creatiei ("Robit intelectului, incapabil de emotii naturale, de sentimente, de acel unic sentiment al creatiei, al maternitatii fata de opera artistica, pe care suflul meu artistic (totusi existent!) il cere cu pu-terea devoratiei."20 sau incomoda realitate a inclinatiei homoerotice (".sa te transpui in cazul aparent foarte complicat, insa in adevar simplu in sine al homosexualitatii, si astfel sa-l apreciezi sub unghiul de vedere al aceleiasi simpatii, ce o ai fata de amorul comun. in fiecare din ele omul nu cauta nici perpetuarea spetei, nici , echilibrul biologic, ci [.] farmecul actului gratuit: voluptatea."21 au reclamat recursul la dedublare, motivat psihologic sau chiar artistic.

*    *    *

Mastile acestea de "Paul" sau "Damian" pe care Negoitescu le accepta pot insa traduce si ceea ce Gustav Rene Hocke denumea dorinta de demascare: "Numai acela care poarta necontenit si care iubeste trebuie sa stie ce voluptate [.] e sa-ti scoti in sfirsit ".22
Mai mult decit o simpla conventie lite-rara,  masca ambiguizeaza eul spre a-l putea mai bine revela. Acesta pare a fi si motivul pentru care Luchian, renuntind la familiarul titlu de Autoportret pe care de obicei l-a folosit pentru tablourile ce-l reprezentau, a numit portretul din 1906-1907 Un Zugrav. Cazul sau manifesta in plus fata de acelasi procedeu aplicat textului autobiografic lite-rar fictionalizat renuntarea absoluta la refe-rentialitate prin abandonarea optiunii de semnare a confesiunii sale picturale. Refugiindu-se intii in sfera uneia din ipostazele existentei sale (Luchian a fost, intr-adevar, ca si bunicul sau patern - boierul Andrei - zugrav de biserici), apoi in aceea, mult mai larga, a unei categorii umane, el a putut mai bine sa se exprime in identitatea sa umana profunda - aceea de pictor. Imaginea devine metafora unui destin creator. Sobrietatea reprezentarii, dominata de tusele de cafeniu, castaniu si brun centreaza receptarea pe ochi si mina, vag luminati din partea dreapta a tabloului. Eul e prin urmare cel care vede si apoi transforma aceasta ve-dere in opera de arta. Apar astfel transfigurate cele doua voci interioare ale artistului - omul si creatorul se intilnesc pentru a confirma complexitatea persoanei ce se auto-portretizeaza, dindu-i nastere in urma unui dialog interior revelatoriu. Luchian obisnuia sa spuna uneori: "Noi pictorii vedem cu ochii, dar lucram cu sufletul"23; lasind deoparte circumstantialitatea numelui sau, el se travesteste in subiect al contemplatiei artistice pentru a-si intrezari tocmai acesta parte a fiintei sale trecatoare, matca a individua-litatii. Anonimatul absolut devine revelator, cu atit mai mult cu cit intimplarea care a decis lipsa semnaturii si a obisnuitei titulaturi simbolizeaza o orgolioasa totusi distantare de rest (prim-pas in autodefinire sau autoregasire).
Eul si-a tulburat temporar identitatea comuna, cotidiana, ambiguizindu-se spre a se lamuri mai bine fata de sine si fata de ceilalti. Acest subtil joc asupra statutului persoanei tinteste in sensibilitatea receptoare, in rindurile careia - cu surpriza - il descoperim si pe subiectul ce se confeseaza: din banal personaj al comediei vietii el devine o persoana unica.
Un aspect aparte al problemei fictiona-lizarii eului rezulta din perspectiva personala pe care sinele o arunca asupra propriului univers. Cu o singura exceptie, Luchian nu se prezinta niciodata intr-un cadru real, au-tentic, spatiul descris de el - sarac ca acela al teatrului post-modern - suferind de un neverosimil ce tine de intentia de mascare a identitatii cotidiene. Ghicim aici o urma de ceremonial al confesiunii, pictorul pregatind - trucind, deci, intr-o oarecare masura - locul reprezentarii si, implicit, chiar propria individualitate.
Autoportretul se converteste intr-un spatiu de joc, scena a evolutiei sinelui.
 
  3. De ce este reprezentat eul?

"Sa nu se creada ca am scris aceste rinduri din dorinta de a justifica."
(I. Negoitescu)24

A stabili circumstantele interioare sau exterioare care au putut determina artistul sa se dezvaluie in identitatea sa cea mai nuda inseamna a patrunde pe teritoriul extrem de imprecis al presupozitiilor, prea putin orientat de niste vagi marturisiri ale celor ce se confeseaza sau de cronologia oficiala a vietii lor.
Cauzele profunde care sa impinga la actul tradarii propriei intimitati de dragul punerii in scena a identitatii se multiplica vertiginos intr-un spatiu ale carui puncte cardinale sint autofascinatia, narcisismul pur, orgoliul si obiectivitatea. De altfel, ca pentru a complica si mai mult lucrurile, o incertitudine se mentine intre cauze si sco-puri ale demersului autobiografic.
in cazul lui I. Negoitescu, necesitatea denudarii identitare provine din convingerea ca doar scrierea autobiografica ar putea exprima complexitatea personalitatii sale, fapt ce antreneaza derularea unei confesiuni totale, absolute: "M-am gindit [.] daca stilul de viata al biograficului meu nu e mai de pret ca insasi creatia mea literara. Daca nu e mai multa arta in trairea mea cotidiana, dureros de ireala." 25
Aceasta nelimitata incredere in scriitura jurnaliera ca modalitate de exprimare a sinelui se conjuga cu intentia manifesta a lui Negoitescu de a le oferi cititorilor o imagine proprie netrucata: ".n-am scris nimic pina acum, si nici nu voi scrie in viitor, ceea ce n-ar corespunde intocmai realitatii. Sunt lucruri ce nu le-am scris, dar cele ce le-am insemnat sunt perfect adevarate".26  Afirmarea programatica a adevarului celor scrise da masura obiectivitatii autorului, a puternicei sale propensiuni spre autocunoastere. "Adevarul" ce se incapatineaza sa-l afirme e imaginea heraldica a fidelitatii pe care se angajeaza sa o respecte. De unde aceasta nevoie a justei proportii in ceea ce priveste persoana sa la o virsta inca cruda? Cu siguranta nu dintr-o nemasurata iubire de sine, ci mai degraba dintr-un impuls de prezentare a fiintei sale reale, totale. Raymond Lebegue afirma in numarul acordat autobiografiei de catre Revue d'Histoire Litteraire de la France ca "une autobiographie sincere ne devrait pas cacher les fai-blesses, les contradictions secretes, les tendances divergentes de l'auteur".27 Negoi-tescu respecta aceasta conditie a discursului autobiografic, acolo unde confesiunea devine prea cruda sau socanta apelind la poetica mastii care fictionalizeaza, formal, eul ce se confeseaza.
Luchian, pe de alta parte, ramine misterios in privinta imboldurilor launtrice ce l-au determinat sa se autoprezinte in tablourile sale. Perseverenta (fapt ce-l apropie sensibil de Negoitescu) cu care revine, la intervale de timp, asupra propriei imagini tradeaza o necesitate de reevaluare a personalitatii, de scrutare atenta a chipului. Despartindu-se simbolic de sine, poate accede la o impacare cu sinele, la o acceptare a conditiei umane. Nici el nu creeaza autoportretele dintr-o iubire excesiva de sine, ci mai degraba pentru a marca o diferenta specifica intre el si ceilalti, in special cind acestia apartin aceleiasi branse artistice. Nu intimplator isi reboteaza autoportretul cu pensula la vernisajul expozitiei: orgoliul creatorului ce se stie superior se manifesta net si ferm, pastrind acea demnitate umana care-i strabate figura.
Ochii sai profunzi si negri, luminind autoportretele prin intensa lor flacara interioara, ramin insemnele din care transpare scopul originar al reflectarii, disimulat abil si astfel dispus firesc interpretarii fiecarui admirator de arta.

Note

1 I. Negoitescu, Ora oglinzilor, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1997, p. 41.
2 idem, p. 49.
3 Victor Ieronim Stoichita, Efectul Don Quijote, Buc., Ed. Humanitas, 1995, p. 169.
4 I. Negoitescu, op. cit., p. 66.
5 idem., p. 67.
6 idem., p. 66.
7 idem., p. 71.
8 idem., p. 72.
9 idem., p. 67.
10 idem., p. 49.
11 idem., 178.
12 Jacques Lassaigne, Stefan Luchian, traducere de Theodor Enescu, Buc., Ed. Meridiane, 1994, p. 20.
13 Petru Comarnescu, Luchian, Buc., Ed. Tineretului, 1965, p. 220.
14 Valentin Ciuca, Pe urmele lui Luchian, Buc., Ed. pentru Turism, 1990, p. 220.
15 idem., p. 134.
16 Petru Comarnescu, op. cit., p. 219.
17 I. Negoitescu, op. cit., pp. 66-67.
18 idem., p. 62.
19 idem., p. 141.
20 idem., p. 172.
21 idem., p. 174.
22 idem., p. 15.
23 Ioan Alexandrescu, Luchian, Buc., Ed. Meridiane, 1978, p. 11.
24 I. Negoitescu, op. cit., p. 53.
25 idem., p. 113.
26 idem., p. 95.
27 Revue d'Histoire Littéraire de la France, l'Autobiographie, Paris, Armand Collin, 1975, p. 899