Dumitru Chioaru

DONJUANISMUL CA NOSTALGIE A ANDROGINULUI

 

Donjuanism and the nostalgia for androgynity

Abstract: The author presents the myth of Don Juan as an aspiration for the recovery of the lost half.

Keywords: Don Juan, Androgynity, Tirso de Molina, Kierkegaard, Radu Stanca

 

            Nici un mit nu-l egaleaza in teatralitate pe cel al lui Don Juan. Fiind seducatorul,  in care Kierkegaard vede un impostor, Don Juan este mai aproape decit oricare personaj din tipologia clasica de masca. Don Juan are constiinta faptului ca lumea este teatru, ca  omul participa la viata sociala jucind un rol. El este prototipul omului care traieste numai in stadiul estetic, deoarece  - remarca Monica Spiridon in Melancolia descendentei - "viata ca rol si rolul ca viata se confunda".(1 Kierkegaard crede ca "Don Juan este un seducator pina in ultima fibra a fiintei sale. Iubirea sa nu este de ordin psihic, ci senzual, si iubirea senzuala, potrivit conceptului care-i e propriu, nu e fidela, ci lipsita total de credinta. Don Juan nu iubeste o singura femeie, ci pe toate, deci le seduce pe toate. El nu traieste decit in hotarul clipei, insa clipa este, prin definitie, o suma de clipe si, astfel, iata-ne in fata seducatorului".(2 Operele literare inspirate din mitul lui Don Juan, incepind cu piesele de teatru Seducatorul din Sevilla si Musafirul de piatra de Tirso de Molina si Don Juan sau Ospatul de piatra de Moliere, au reprezentat si pedepsit in el desfrinarea. Iubirea lui Don Juan din opere care iau  mitul doar ca pretext, de la poemul romantic Don Juan de Byron pina la romanul Don Juan al contemporanului nostru Nicolae Breban, unde personajul devine pozitiv, nu  depaseste stadiul erotismului. Incapabil de iubire spirituala, Don Juan traieste numai la  nivelul  instinctului, superior animalului pentru ca stie ca firea lui se poate deghiza intr-un rol. Seducatorul ca model de teatralitate a naturii umane, care nu cucereste femeile prin iubire, ci prin gesturile si  vorbele mestesugite despre iubire. Lipsit de transcendenta morala, Don Juan este mai degraba  o specie decit un individ.

            in seria operelor literare inspirate din mit, romanul Don Juan de Josef Toman marcheaza o  rasturnare de perspectiva, actualizind cealalta legenda istorica despre  Don Juan al carei model  nu mai este Don Juan Tenorio ci Miguel de Marana. Personajul se mintuieste de firea si rolul de seducator, asumindu-si o adevarata imitatio Christi. Sacrificiul de sine este semnul iubirii spirituale. El se mintuieste, asemenea lui Faust din opera lui Goethe, cunoscind iubirea  adevarata pentru o  femeie pe care,  pierzind-o,  o regaseste in iubirea crestina a aproapelui. O alta opera care modifica perspectiva comuna de receptare si de prelucrare literara a mitului,  prin acelasi procedeu de asimilare  a altui mit este piesa de teatru Dona Juana de Radu Stanca. Aducind-o pe scena, alaturi de Don Juan, pe Dona Juana, Radu Stanca diferentiaza comportamentul donjuanesc in functie de sex si imbogateste semnificatiile donjuanismului prin asimilarea unui motiv mitic des cultivat in  literatura romantica, al  androginului primordial.  Analizind acest motiv  in cartea sa Mitul reintegrarii, Mircea Eliade, care in tinerete isi fundamenta studiile sale despre mitologie si istoria religiilor pe trairismul filosofic al lui Kierkegaard, face aceasta afirmatie: "Androginia este o stare paradisiaca, pe care omul nu  o dobindeste ritual decit in anumite imprejurari, si pentru foarte putin timp"(3, aruncind o lumina in calea intelegerii piesei lui Radu Stanca.

            Ipoteza androginiei primordiale a omului da donjuanismului sensul cautarii unitatii originare, metafizice, a fiintei. Dorinta senzuala  care-l poarta pe Don Juan de la o femeie la alta, fara a-l opri la una dintre ele, devine nostalgie a androginului.  Aceasta nostalgie justifica nestatornicia barbatului si raceala  femeii drept cautare/ asteptare  a jumatatii pierdute. intilnirea dintre Don Juan si Dona Juana le modifica rolul de seducatori in destinul indragostitilor de  jumatatea pierduta si, in sfirsit, regasita. Don Juan devine patetic: "De necrezut! Am gasit dragostea. Dragosteaa neasemuita. De ani intregi cautata, de veacuri intregi rivnita...". in acelasi patos se topeste si gheata fiintei inaccesibile si indiferente a Donei Juana fata de suferinta barbatilor indragostiti de ea, pentru ca asteptarea n-a fost zadarnica, dindu-i privilegiul reciprocitatii iubirii in care se reveleaza androginul primordial: "Ne cautam de atita timp, incit  acum cind ne gasim, abia ne recunoastem  unul pe altul. Ne dorim poate de la inceputul lumii, de cind fiinta noastra unica s-a rupt in doua, pierzindu-se o parte pe alta".

            Radu Stanca nu are insa  incredere in teatralitatea patetismului de tip romantic, chiar daca substanta  Donei Juana sale este romantica, deoarece provine din insufletirea subiectiva a discursului. Piesa lui valorifica mai degraba mijloacele teatralitatii din farsa tragica, in special travesti-ul.  Dar este vorba de o farsa tragica moderna prin faptul ca substanta ei romantica se desfasoara in oglinda reflectiei personajelor despre propriul  donjuanism,  reducind considerabil teatralitatea intrinseca a textului. Orgolioasa vointa de-a ramine invulnerabili, in special fata de Don Fernando, ii determina pe Don Juan si Dona Juana sa se prezinte la intilnirea de dragoste deghizati in servitorii lor, Fiorelo si Fiorela. Altfel spus, nostalgia androginului se  degradeaza in donjuanism, atunci cind nici iubirea reciproca nu le poate smulge partenerilor masca. Sporind teatralitatea piesei, Radu Stanca reprezinta totul in atmosfera unui carnaval, insinuind totodata ideea teatralitatii fundamentale a lumii. Don Juan si Dona Juana vor sa  ramina invulnerabili trisind: "...trebuie sa fiu prevazatoare; la adapostul hainelor tale, nu voi pierde nimic. in schimb, pot cistiga totul"- ii spune Dona Juana Fiorelei imprumutindu-i imbracamintea ca masca, iar Don Juan adresindu-se in acelasi scop lui Fiorelo: "Sintem in carnaval. Masca imi poate scuti jocul de orice primejdie. N-o voi scoate cu nici un pret, iar miine, in zori, voi fi cistigat si noaptea de dragoste, si prinsoarea". Donjuanismul lor este un hybris, acea lipsa de masura care se preface in vina tragica, din momentul in care, chiar daca au revelatia iubirii adevarate, nu renunta la masca de seducator, continuind sa-si  joace rolul cu  intentia de a-l trisa pe personajul tert inclus in substanta tragica a piesei, Don Fernanado. "Eroarea partenerilor - remarca Ion Vartic in monografia Radu Stanca. Poezie si teatru - este de a folosi trisarea si deci de a-si subestima, de a-si minimaliza reciproc fortele".(4 Ei nu accepta sa iasa din rolul lor de seducatori nici atunci cind viata le da sansa de a fi autentici indragostiti si devin victime ale erosului asumat ca joc. Donjuanismul partenerilor ii determina nu sa se iubesca ci sa se insele reciproc. ai totusi, ironia soartei le da prilejul de a se implini ca si cuplu perfect intr-o noapte de dragoste, mascati in servitorii lor, fara sa aiba apoi certitudinea ca au fost ei insisi la intilnire. in spiritul farsei, androginia originara se reface doar pentru o noapte, implinindu-se in alteritate. intilnirea cuplului originar dureaza tot atit cit aventura lui Don Juan cu fiecare dintre femeile seduse. Crezind in semnele pe care li le tilcuiesc servitorii, ei se regasesc in donjuanismul lor, fara a se mai considera invingatori ci invinsi din cauza confuziei generale de roluri. Teatralitatea piesei ia astfel forma quiproquo-ului. Don Juan si Dona Juana mor chinuiti de gindul ca  iubirea le-a fost inselata cu  trucurile folosite de ei  insisi pentru a ramine invulnerabili. Iubirea i-a facut vulnerabili si, crezindu-se inselati, se predau singuri lui Don Fernando, siguri ca datorita uneltirilor lui viclene au pierdut pariul pe care fiecare l-a pus cu el. Dar Don Fernando cistiga pariul din cauza constiintei lor culpabile care ii determina sa se declare invinsi. Don Fernando este singurul  invingator intr-o lume plina de confuzii, dezvaluindu-si adevarata identitate: Don Morte. Acesta le pedepseste trupul nu sufletul, dupa cum el insusi se destainuieste in final Donei Juana, consolind-o: "Simturile ti-s bolnave. Ele te-au inselat, nu sufletul. Din pricina lor nu te-ai putut topi pe deplin in dragoste. Sufletul ar fi vazut adevarat. Ele - te fac sa crezi ca ceea ce ai strins in brate a fost minciuna. Ele  - te fac sa nu poti patrunde dincolo de o imbracaminte straina, de  o masca. Ele  - te fac sa crezi ca aseara nu ai implinit dragostea adevarata.  Trupul trebuie pedepsit. Pentru pedeapsa lui ma chemi de buna voie. intotdeauna trupul e cel pe care-l pedepsesc eu. Pentru ca el minte sufletul". in spusele lui Don Morte se dezvaluie  diferenta dintre androginie si donjuanism, actualizind viziunea  lui Platon despre incarnarea sufletului din dialogul Banchetul. Scindindu-se  ontic in barbat si femeie, androginul cade, ca in orice viziune gnostica adoptata si de Radu Stanca, din eternitate in timp. Simturile ii indeamna pe oameni sa caute cu nostalgie conditia in care le-a ramas sufletul. Cu ele se amesteca in confuzia de roluri a pluralitatii fiintei temporale, pe care n-o pot depasi decit prin moarte. Sufletul fiintei ramine insa in unitatea atemporala a  androginului. 

            Om de teatru complet, autor, regizor si actor, Radu Stanca a fost si un stralucit teoretician al genului. Caracterizind eroul tragic, in eseul Tragedia si modalitatea scenica in perspectiva actualitatii, el constata ca acesta "moare sub semnul vietii, nu traieste sub semnul mortii".(5 Prin prisma acestei conditii de existenta a tragicului, Dona  Juana nu  este tragedie, ci - asa cum am aratat deja  - farsa tragica in care sensul afirmatiei de mai sus se inverseaza, caci despre personajele piesei se poate spune ca traiesc permanent sub semnul mortii.  Donjuanismul este un pariu  prin care omul isi propune sa triseze chiar si moartea. Donjuanismul incearca sa suprime limita ontologica, prin viclesugul firii umane devenit un rol, gasindu-si insa cel mai fragil aliat, trupul, care este destinat din nastere mortii. Traind numai prin intermediul trupului, Don Juan moare in fiecare clipa, pentru ca  fiecare noua cucerire in dragoste inseamna inca un pas inspre moarte. Radu Stanca da insa donjuanismului un sens mai inalt: ca nostalgie a androginului, donjuanismul este o cale de cautare a nemuririi sufletului. Cu conditia sa nu triseze si sufletul.

 

 

            Note:

1.Monica Spiridon, Melancolia descendentei, Bucuresti, Ed. cartea Romāneasca, 1989, p. 188

2.Soren  Kierkegaard, Sau/ Sau, in revista Secolul 20, nr.222-224/ 1979, p.94

3.Mircea Eliade, Mitul reintegrarii, in Drumul spre centru, Bucuresti, Ed. Univers, 1991, p.386

4.Ion Vartic, Radu Stanca. Poezie si teatru, Bucuresti, Ed. Albatros, 1978, p. 98

5.Radu Stanca, Acvariu, Cluj, Ed. Dacia, 1971, p.245