Fernanda Emanuela Osman

Note despre poezia agitatorica a anilor '50

 

Notes on the Propagandistic Poetry of the 50s

Abstract: The article focuses on the image of the poet as a worker and of poetry as a political instrument, emphasizing the main characteristics of the propagandistic poetry.

Keywords: Communism, the Socialist Realism, propaganda, censorship, the poet as a worker

 

Logocratia. In noiembrie 1917, Buharin facea o observatie demna de interes, ramasa, fireste, fara urmari in planul actiunii: "Orice clasa, pentru a cuceri puterea politica, tre­buie sa cucereasca zona artei"[1]. In Roma­nia sovietizata, ca si in alte "democratii popu­lare", s-a intimplat exact invers, in sensul ca arta realist-socialista care o inlocuieste pe cea veritabila a fost impusa dupa cucerirea puterii. Ea a slujit nu ascensiunii la putere, ci consolidarii si legitimarii acesteia.

Richard Pipes vorbeste despre rolul cen­tral pe care il juca propaganda in aceasta etapa in viata societatii: "Daca pina atunci ea fusese utilizata pentru a infrumuseta sau deforma realitatea, in Rusia comunista (si tarile satelite, n.m.) propaganda a devenit un surogat al realitatii. Propaganda comunista se straduia - si intr-o masura surprinzatoare a si reusit - sa creeze o lume fictiva, in paralel cu aceea a experientei de zi cu zi si in contrast puternic cu ea, o lume in care cetatenilor sovietici li se cerea sa creada sau cel putin sa se prefaca a crede"[2].

Dintre toate artele, literatura a fost considerata de regimul comunist apta sa-i serveasca cel mai bine interesele. Aceasta preferinta este consecinta unei mari incre­deri in puterea cuvintului de a crea iluzii care sa se substituie sistematic si eficient realitatii. Niciodata pina la comunism cuvintul nu a avut o asemenea forta si niciodata nu a sunat intr-o asa masura a gol. Pus in slujba unei minciuni nerusinate si evidente, se constituie intr-un judecator aspru sau exaltat al realitatii pe care o si instituie prin simpla rostire.

El si-a pierdut inocenta, fiind prins intr-un sistem rigid in care numirea insasi conoteaza pozitiv sau negativ. Ca intr-un joc de puzzle, cuvintul are un loc fix; daca se deplaseaza din acea pozitie consacrata prin exercitiul discursiv, disturba intreaga coe­renta a mesajului ideologic. Posibilitatile combinatorii fiind reduse, prefera sa se coaguleze in sintagme. Prizonier al structu­rilor fixe, cuvintul se repeta de mii de ori, fara jena, cu aerul ca este spus pentru prima data. Poate ca tocmai din aceasta consec­venta neobosita isi trage el puterea. O asemenea impertinenta a minciunii ajunge sa se impuna printre oameni, tocmai din pricina sigurantei impecabile cu care este proferata.

Saracia inventarului lexical il face mai stabil si mai eficient; in plus, poate fi astfel mai usor supus unui control ideologic. Dictionarul redus si repetarea necontenita a acelorasi sintagme sporesc sansele infiri­parii unor relatii melodice, iar muzicalizarea prin reluare obsesiva, alaturi de functia de instituire, sugereaza apropierea de mistica unor formule si expresii investite cu putere magica.

In punerea in circulatie a unui astfel de limbaj, nu e exclus ca puterea politica sa fi fost receptiva la informatii din domeniul psihologiei maselor. Simtim ca este vorba aici de o exploatare rece, lucida si cinica a tehnicilor manipulatorii prin crearea unei reactii de tip pa­vlo­vian la stimulul-refren ideologic. In timp, insa, prin suprasolicitare, vraja hipnotica se va rupe, facind loc starii de lehamite si de mefienta fata de cuvant.

 

Scriitorii - portret de grup. In virtutea convingerii ca literatura reprezinta cel mai eficient mijloc de propaganda, regimul comunist avea nevoie de scriitori pe post de agitatori. Cei care se inrolau deveneau sim­pli purtatori de cuvint ai doctrinei Partidu­lui. Unii, bine remunerati, meritau pretul platit, caci, pentru a-si spori credibilitatea, pentru a-si compune o fata cit mai atraga­toare, regimului ii erau necesare girul si colaborarea unor intelectuali cunos­cuti, a unor "tovarasi de drum", pe care-i folosea si de care - atunci cind deveneau inutili sau incomozi - se putea debarasa.

Cu cit aderarea la linia Partidului era mai rapida, cu atit rasplata era mai consis­tenta. In plus, puterea politica era dispusa sa acorde o a doua sansa "gresitilor" sai, oferind azil socio-sufletesc oitelor ratacite, gata sa-si rascumpere din plin "erorile".

In acea perioada s-a dezvoltat si o categorie - foarte numeroasa - de impostori zgomotosi, de veleitari agramati care, in conditii de normalitate, nu ar fi avut ce cauta in viata literara. Puterea comunista a speculat inteligent complexul de inferiori­tate al celui venit din afara culturii, indelung jinduitor la o pozitie in interiorul acesteia si putindu-si razbuna acum toate umilintele si frustrarile.

Insa mai mult rau decit mediocrii care simteau ca, in fine, le-a venit si lor rindul sa se aseze la ospatul literelor, au facut imaginii Scriitorului - pentru multi un model epistemic si mai ales deontic - autorii de un real prestigiu. Ei au girat si acreditat cu autoritatea lor agresiunea comunista, silui­rea culturii romane infaptuita prin im­por­tul masiv de modele legiuitoare - primi­tive si grotesti - din U.R.S.S.

Iar daca scriitorilor mai virstnici (excep­tind opor­tunistii), ale caror opere si nume erau deja consacrate, le-ar fi fost, poate, mai usor sa renunte la dreptul de a publica, cei tineri nu puteau accepta faptul ca nu vor fi in nici un fel consemnati in istoriile literare. Stiind si ca puterea rosie, atunci cind nu i-a putut cumpara pe scriitori, i-a haituit neier­ta­toare, nu mai e de mirare ca "eroismul tacerii"[3] a avut la noi putini adepti, iar practicanti - si mai putini.

Frica, instrument fundamental al puterii, instituie autocenzura, dar nu justifica atitu­dinea multor autori oportunisti si slugarnici, care vin in intimpinarea obiectivelor "de sus" si le supraliciteaza, intr-un condamna­bil exces de zel. Prompt si in proportie deloc neglijabila, scriitorii raspund la orice solici­tare de la Centru cu multumiri "din toata inima", cu declaratii de "atasament pro­fund" la politica Partidului, se angajeaza sa "militeze cu hotarire pentru construirea viitorului socialist", incheind cu un ferm si invariabil "salut fierbinte". Si, din neferi­cire, isi respecta "neabatut" angajamentul, contribuind "plenar" la edificarea "patriei socialismului victorios".

Scriitorii nostri au deprins surprinzator de repede abecedarul supuseniei. Inca de la jumatatea anului 1948, ei par a fi suferit un implant ideologic care i-a transformat peste noapte in fiinte robotice, programate de noua putere. Reperele etice si intelectuale erau eliminate. In aceste conditii, catalo­garea primilor ani de "regim democrat-popular" (1948-1953) drept o epoca de "van­da­lism cultural"[4] apare pe deplin justi­ficata. Iar "sodomizarea scriitorului - sim­bol al demnitatii nationale"[5] - a constituit un obiectiv pe termen lung si o zdrobitoare reusita a politicii antielitiste si antiintelec­tualiste practicate in comunism.

Inca din 1905, Lenin formula transant pozitia comunistilor fata de scriitori: "Problema literara (.) nu poate fi, in general, o chestiune indivi­duala, indepen­denta de cauza generala a proletariatului. Deci, jos cu literatii fara partid! Jos cu literatii supra­oameni! (.) Chestiunea literara trebuie sa devina parte integranta a muncii de partid social-democratic, organi­zata, planificata si unitara"[6]. In aceste citeva fraze se afla esentializata intreaga politica culturala a partidelor comuniste ajunse la putere cu ajutor sovietic in Europa de Est.

Retinem in primul rind aversiunea fata de intelectualul independent, neangajat, capabil sa gindeasca singur. Dimpotriva, scriitorul trebuie sa devina un soldat fanatic al Partidului; condeiul lui sa se inregimen­teze in artileria grea a propagandei. Ca militant, el este si un constructor comunist de nadejde. Intr-o literatura devenita un santier plin de moloz, schele hidoase si caramizi ciobite, locul poetului - arhitect luminat este luat de omul cu mistrie ce a primit lumina de la Rasarit. Dintr-un aed inspirat de divinitate, poetul se transforma intr-unul "posedat" de vointa Centrului, simplu si fidel conductor al vocii acestuia.

Mesajul politic fiind simplu si clar, iar "metoda de creatie" unica, se produce, ine­vi­tabil, o omogenizare a lumii scriitori­cesti si a literaturii insesi: dispar individuali­t­­­­a­tile poetice, se sterg deosebirile de perso­na­litate creatoare. Poezia devine un suvoi incon­tinent de versuri, intrerupt din cind in cind de niste semnaturi, oricind si fara nici o consecinta intersanjabile. Astfel, se stabi­leste o relatie arbitrara intre autor si poezie. Aceasta omogenizare conduce la un soi de anonimat (sa ne amintim ca pina tirziu visul "Centrului" era poetul popular).

Metamorfozarea intelectualilor in "mun­ci­tori cu mintea" prinsi in miezul "prezen­tului de lupta si efort" servea demonstratiei ca nu sint, de fapt, cu nimic diferiti de mase[7], ca prestigiul lor si respectul instinc­tiv, temator pe care-l insufla sint nejusti­ficate. Sintem, cu totii, o apa si-un pamint. Unica distinctie legitima se poate face doar pe criteriul luptei de clasa.

Scriitorul ramine un privi­le­giat numai in masura in care isi asuma rolul de instrument docil in angrenajul propagandei. Dat jos din turnul de fildes sau, pur si simplu, scos din cabinetul sau de lucru, el devine un "factor activ in viata tarii" si, intrind in procesul general de productie, are, ca orice muncitor, o norma de indeplinit.

 

Stahanovismul in literatura. Scriitorii si Planul. Primul plan anual economic de stat, din 1949, precursor al celebrelor cincinale, da nastere unui val de prompte si ferme angajamente. Mentionez, in treacat, ca tematica si discursul erau identice in proza, poezie, dramaturgie, sculptura, pictu­ra, balet, comunismul reusind o omogeni­zare a artelor (adincita si de anularea ori­carei valori estetice) greu de imaginat pina atunci. Lucru firesc, totusi, intr-o societate in care "cultura nu era decit o forma a propagandei, iar propaganda forma cea mai inalta de cultura"[8].

Sa vedem ce fapte mari de dalta, penel sau condei isi propuneau intelectualii nostri:

Lucian Bratu: "(.) In anul acesta ma voi stradui prin eforturi (sic!) sa fac sa creasca mestesugul meu, in asa fel ca din punct[ul] de vedere al culorii si desenului sa pot face fata grelelor probleme ale compo­zitiilor de mari dimensiuni. Pentru aceasta, mai ales cei tineri trebuie sa invatam cu seriozitate"[9]. Se invata, intr-adevar, cu serio­zitate, dar la scoala Partidului. Uceni­cii, sirguinciosi, isi exersau instrumentele pentru a deveni cit mai maleabile si eficace in slujba propagandei.

Sa remarcam deja fascinatia pentru marile dimensiuni, existenta in toate dome­niile artistice. (Peste ani, ea se va concre­tiza, in arhitectura, prin monstruoasa Casa a Poporului.) Mare insemna automat, in ochii propagandei, maret. Putem identifica insa aici nu doar comanda politica, ci si ambitiile si orgoliile secrete ale crea­torilor, maguliti ca li se incre­dintau asemenea proiecte grandi­oase, ce "luau ochii" oamenilor. Supradi­men­sio­­narea era o forma eficienta de legitimare a puterii si inculca autorilor iluzia recon­fortanta a consolidarii propriei auto­ritati artistice. De aici, pesemne, si interm­i­nabilele si ilizibilele naratiuni versificate, de sute si chiar mii de versuri, cu ridicole aspiratii catre epopee.

Sa trecem insa la alte "angajamente":

Paul Constantinescu: "Planul meu pen­tru 1949 cuprinde un balet (.) axat pe lupta dintre obscurantism si realism (s.m.)"[10]. Orice comentariu - sa recunoas­tem - paleste alaturi de o asemenea afir­matie. Dar, cum stim, sfidarea bunului-simt elementar facea legea in epoca.

Cezar Dragoi: "(.) In fruntea acestui volum voi stringe - intr-un poem dramatic despre realitatea puterii sovietice (Bateau vinturi noi nemaivazute) poemele mele despre Lenin, despre Stalin, despre Marea Revolutie si despre Razboiul civil. (.) Poezia mea o datorez clasei mele - clasa muncitoare. Iata de ce va fi incadrata si angajata in efortul colectiv pentru realiza­rea si depasirea primului nostru Plan Eco­no­mic initiat de partid"[11]. Luam contact, in acest angajament, cu unele obsesiile tema­tice ale vremii. Vedem insa si ca simpla respectare a planificarilor nu mai parea suficienta; se oferea deja mai mult decat ceruse Partidul. Ofrandele acestea de neier­tat au sporit pretentiile puterii.

Gica Iutes: "Este minunat sa spui tare: Da, tovarase Partid, sint gata sa primesc pe tovarasul Plan. (.) Vreau sa termin pina la apropiatul Congres al Comsomolului ciclul: Carnet de Comsomolist. Lucrez la ciclul 1907 si 1933 si vreau ca in toamna sa termin cintecele despre Carnetul de Utemist."[12] Pe un ton exaltat, se anunta o zdrobitoare con­cu­renta la registrul starii civile si de evi­denta a populatiei. (In acelasi ritm staha­novist vor fi insarcinate la propriu femeile atunci cind se va urmari depasirea normei la productia de copii dupa 1966, an in care este interzis avortul.)

Eugen Jebeleanu: "Inainte scriitorul avea proiecte. Acum, dupa exemplul dat de clasa muncitoare in frunte cu partidul ei, partidul nostru, are un plan. (.) Planul meu de lucru? Patru carti. E putin. Dar in­tre­ceri socialiste vor incepe si in literatura. Voi cauta sa-mi depasesc planul si sa ma depasesc. Munca nu mi se va rezuma la atit. Activitatea pe teren, in miezul viu al lucrurilor, in uzine, in mine, pe santiere, la sate, va fi, desigur, una din preocuparile principale ale Societatii Scriitorilor din R.P.R."[13].

Insusi Camil Petrescu: "(.) Planuiesc pentru la toamna o comedie inspirata din actualitate, pentru care am si inceput sa-mi alcatuiesc fisele necesare"[14]. Faptul ca nu o scrie nu mai are nici o importanta. O atit de neverosimila schimbare de "crez" artistic din partea lui Camil Petrescu era umilitoare pentru cei care nu renuntasera la valorile veritabile, demoralizatoare pentru aceia care, socati si increduli in fata unui aseme­nea spectacol obscen, continuau sa spere ca regimul nu va dura. A vedea la un inovator al tehnicii romanului interbelic romanesc teama de scolar ca ar putea ajunge sa se prezinte cu tema nefacuta in fata organelor de partid si de stat constituia un semn al generalizarii raului, al transformarii patolo­gicului in norma.

Pentru a intregi tabloul, sa citam si un sculptor - Gh. Vida: "(.) Mai am de asemenea in plan cel putin patru lucrari, care vor avea ca subiect munca taranilor constienti"[15]. Pe scurt, deviza era: "Sa ne luam sarcini si sa le indeplinim cu mindrie" (Eusebiu Camilar).

Intrucit literatura ajunsese o "preocupare obsteasca", o "problema de partid si de stat", era dirijata direct prin decrete, precum acela din '49, "pentru stimularea activitatii stiintifice, literare si artistice". Pagini auten­tice de beletristica nu se scriau - sau, daca da, n-ar fi fost publicate -, asa incit nu mai erau necesare subiectivele si ezitantele "pro­iecte" literare, ci planuri unice la scara nationala, calchiate dupa cele sovietice.

O data facut pactul cu puterea, scrisul isi pierde orice implicatie intima, personala; devine obligatie, sarcina de partid, datorie. Neindeplinirea planului era sanctionabila - pe linie de partid, fireste -, de unde efortul de a nu ramine un scriitor restantier.

Aparitia Planului de Stat in literatura da nastere scriitorului stahanovist - o hemora­gica masina de scris cu cerneala rosie. El este acela care se ia la intrecere cu Planul si il depaseste, servind drept luminos exemplu si celorlalti. Se creeaza si decoratiile pentru asemenea scriitori, distinctii cu nume sem­ni­ficative pentru ceea ce ajunsese atunci literatura: Medalia Muncii, Ordinul Muncii cls. I etc. Se descopera o noua tema si, de ce nu?, un nou personaj - Planul: Dan Desliu: - Cintec pentru tovarasul Plan, Vladimir Colin - Cintec pentru primul plan econo­mic, Maria Banus - Planul, scriitorii si o istorioara, Dragos Vicol - Puscaturi pentru Planul Cincinal.

Puterea isi atinsese inca o data scopul: transformase producerea de literatura intr-un fel de munca industriala, la scara mare, caracterizata prin inseriere si disciplina.

 

"Poetul-muncitor" - un personaj menit sa discrediteze  mitul romantic al scriitorului. Regimul comunist propaga ideea ca nu exista o deosebire de esenta intre scriitori si muncitori, ca locurile lor sint intersanjabile. Dorinta lui era sa il trimita pe intelectual la strung si sa-l puna pe muncitor sa scrie poezii, cu nimic mai prejos - se spunea - decit ale celui dintii. Geniul este coborit pina la treapta de versificator, de meserias (mai mult ori mai putin calificat). In schimb, "proletarul s-a nascut poet"; puterea comunista il pasto­reste, creindu-i un cadru de incurajare si dezvoltare a "aptitudinilor". Mai mult, incearca sa demon­streze ca acestea nici macar nu sint necesare, ca oricine, dar absolut oricine (cu origine si convingeri sanatoase, evident) poate scrie poezie. Se produce o noua diviziune a muncii.

Asa apar atelierele literare - "pepiniere" de poeti. Ele sint omniprezente: la orase - pe linga fabrici si unitati de invatamint, la sate - pe linga caminele culturale. Multe dintre acestea purtau numele unor ilustre modele poetice, calauze intr-ale realismului socialist: Cenaclul Consiliului sindical Ilfov "Ion Paun-Pincio", Cenaclul "D. Th. Necu­luta" (mentorul fusese el insusi un poet-cizmar) sau cele avindu-l drept patron sim­bolic pe A. Toma (la Bucuresti, Iasi sau Suceava). Deseori, cenaclul literar de intre­prindere se multumea cu numele aces­teia. Este cazul celor aflate pe linga Sovrom­tractor (Brasov), 23 August, Vulcan, Grivita Rosie (Bucuresti), Flacara (Timisoara).[16]

Aceste ateliere literare serveau in mai multe feluri propagandei: compromiteau - dupa cum am mai spus - statutul scriitorului si acreditau poezia ca rod al "muncii in colectiv". Cel mai important avantaj il reprezenta insa crearea unei retele extinse de cai rapide de patrundere a discursului politic in mase.

In 1950, de pilda, existau circa 44 de cenacluri, cu peste 1500 de membri[17], iar cifrele erau in crestere geometrica, dind de lucru activistilor si metodistilor de partid. Se anunta, de pilda, cu ridicola solemnitate in presa vremii: "Strungarul Ion Dumitrescu, de la schela Tirgoviste, a scris o poezie". Acelasi tovaras declara: "Simteam ca trebuie sa scriu." Inarmat cu difuze amintiri folclorice, strungarul-poet vorbeste, "sim­plu" si "din suflet", despre chiaburi: "Le creste naduful / si gindul cel rau / cum creste urzica / pe linga piriu".

Poetul-muncitor Saioc Florea semneaza poemul Sa nu te temi ostas al pacii. Sau: "tovarasul N. Negrune, tinar incepator din Buzau", scrie Pasarile negre. Un alt condei debutant, muncitorul St. Gheorghiu compu­ne poezia Cintec pentru norme, iar tovarasul Dumitru Drumaru marturiseste suav, in titlul poeziei sale: Aud cum creste cucuru­zul.

Muncitorilor li se adauga oameni ai satului, "creatori de poezie noua", tineri plugari pe care-i intilnim in paginile Albinei. Inventarul condeielor scoase din bezna exploatarii mai cuprinde nume ca: Stefan Zidarita, Gospodin Mihail, Gurau Alexan­dru, Jalba Constantin, Mierlusca Adrian (numiti ca la catalog), Petre Geanta de la I.O.R. si multi - prea multi - altii.

Listele cu acesti "scriitori" proaspat re­crutati de propaganda s-ar preta unui studiu de onomasiologie. Parca nicicind onomas­tica din "cercurile literare" n-a fost mai pe placul degustatorilor de bizarerii, deseori hilare. Este si aceasta una (poate cea mai inofensiva) din consecintele "democra­tizarii poeziei". Meseria este ostentativ atasata numelor, functionind ca o varianta plebee a blazonului nobiliar, ca semn al singelui bun si gros. De fapt, ea tinde sa i se substituie, anulind individualitatea, atita cita este.

Productiile atelierelor de creatie sint, in cea mai mare parte, scrise in maniera in care o face un muncitor de la Fabrica de Hirtie din Busteni: "Mai, cei din sectorul 2, / Ce se-ntimpla azi cu voi? / Hirtia pentru ziare / Calitate nu mai are".

Cu toate acestea, se imita, meticulos si caricatural, formele veritabilei vieti scriito­ricesti. Intilnim, de pilda, in lirica de cenaclu, "manifeste" literare, precum cel semnat de Costin Stefanescu - Manifest catre lucratorii atelierelor literare: "(.) Sa alerg cu poemul in mina, / sa-l citesc in atelier ucenicului / sa stie / ca el e viitorul, / si-n munca intiiul sa fie".

Iata cum efectul poeziei trebuie sa fie imediat si unic: puseul la munca dirza. Ea actioneaza ca un filtru, ca o licoare care provoaca si sti­muleaza munca frenetica, ase­meni unui afrodisiac declansator de supra­potente muncitoresti. Altfel spus, "mani­festul literar" este echivalent aici cu un fluturas propagandistic mobilizator.

Cu tovarasul poet Costin Stefanescu, ce alearga cu poemul in atelier ca sa-l citeasca oamenilor muncii, trecem la o alta instanta a literaturii de propaganda:

 

Cititorii - portret de grup. Trebuie precizat inca de la inceput ca, in perioada pe care o discut, lectura s-a transformat dintr-un act intim, individual, intr-o manifestare publica, deci colectiva. Daca in cenaclurile literare scrierea ajunsese o munca facuta "cot la cot", in sezatorile de poezie lectura devenise auditie umar la umar (la Armatura, la Fabrica de Chibrituri C.A.M., la Mone­taria Nationala sau in caminele cultu­rale de la sate). Literatura cobora din Parnas, prinzindu-si cu arcanul cititorii, vinindu-i la locurile lor de munca.

Ca un bacil al turbarii, poezia agitatorica se strecura pe nestiute, infestindu-i pe oame­nii aceia adusi in cete ca sa-i asculte pe tovarasii scriitori, ca la slujba de duminica pe popa intonind din "carti". Agramatii se vazusera peste noapte scriitori, analfabetii erau insistent si sistematic transformati in cititori "cu urechea", ingrosind, in timp, rindurile adeptilor Partidului. Aceasta era, in mare, situatia cititorilor obisnuiti.

Vicleana si tenace, propaganda crea oamenilor simpli sentimentul ca, pentru prima oara si in mod neasteptat, erau implicati ca factori activi in domeniul literar, nu doar ca furnizori de personaje pentru scrierile naturaliste. Li se spunea ca pentru ei era scrisa poezia, aceasta trebuind sa oglindeasca problemele si preocuparile lor (de fapt, ceea ce ar fi dorit regimul sa le fie problemele si preocuparile).

Muncitorii priveau cu stupoare, probabil, cum veneau poetii in fabrici ca "sa cunoasca temeinic proce­sul de productie", materialele si uneltele, informatii pe care le regaseau apoi, sumar sau deloc prelucrate, in versu­rile acestora (daca venea cineva sa le citeasca). Nu putini dintre oamenii simpli doreau doar sa fie lasati in pace; interesul acesta brusc si fara precedent fata de ei le stirnea neincredere sau pur si simplu ii stinjenea.

Deseori insa era gidilata astfel struna orgoliului. Din categorie ignorata, privita cu mefienta sau dispret, deveneau buricul pamin­tului. Li se lua pamintul, li se confisca averea, erau haituiti si inchisi, insa, pentru prima oara, vedeau ca pot intelege Poezia (de fapt, ceea ce credeau a fi poezia). Si mai simteau ca nu e chiar asa mare lucru poezia asta, din moment ce poate fi atit de lesne priceputa.

Respectul traditional si atitudinea cuvi­in­cioasa, chiar sfioasa fata de cultura si de cei ce o creeaza dispar. Se naste insa simpa­tia pentru un univers familiar. Portile Pan­the­onului literar - fie el de mucava - le erau acum deschise; si intrau in el fara sa-si mai lase la intrare cizmele, acceptind numai ce intelegeau, maguliti ca au ajuns factori de decizie intr-o incinta a carei existenta de-abia o banuisera pina atunci.

Puteau veni, deci, cu observatii, sugestii si propuneri, intr-un cuvint, se transformau in critici literari, imbatati de sentimentul ca ar avea intr-adevar un cuvint de spus in procesul de creatie literara. Sa nu ne lasam insa inselati de discursul oficial, care parea a oferi astfel poporului piinea si cutitul in literatura. In realitate, propaganda comu­nista tocmai din cauza lipsei unui autentic suport popular atribuia maselor criticile si dorintele proprii, oferindu-le acestora iluzia ca ea, propaganda, este cea care isi insuseste parerile lor, de care, iata, in fine, se tine cont.

Sistemul comunist va folosi intotdeauna, perfid si cinic, acest alibi pentru a justifica orice abuz. Creindu-i omului simplu iluzia ca are acces la structurile decizionale, Partidul se despova­rea­za de orice responsa­bilitate, mimind subor­donarea necondi­tionata fata de "intere­sele clasei muncitoa­re". Orice masura draconica, orice atentat la integri­tatea fiintei devin, in virtutea acestei stra­tegii, reflexele "vointei de nezdruncinat a poporului". Astfel, terorismul de stat isi gaseste aco­perirea perfecta. "Suveranitatea poporului" este suveranitatea crimei legali­zate, oficiali­zate prin simulacrul unei intran­s­i­gente justitii populare.

Fantoma amenintatoare a poporului ca cititor cu biciul ideologic in mina era pusa in circulatie de catre putere ori de cite ori trebuia sanctionata vreo abatere - oricit de mica - de la modelul unic de literatura impus de la Moscova. Aratind cu ostentatie ca se bucura de sprijinul maselor, regimul isi legitima deciziile si actiunile, sustinind ca este un simplu instrument al vointei populare.

Sistemul dezbaterilor, discutiilor, anali­zelor publice pe marginea cartilor este si el importat din U.R.S.S., unde-si aratase din plin eficienta. Inca o data era folosita arma mistificarilor. Cind Scinteia lanseaza, in 1948, o "ancheta" cu titlul "Ce teme propu­neti artistilor nostri?", la care raspund in primul rind "muncitorii", raspunsurile sint - cum altfel? - confectionate. Asa-zisele "ce­rinte si gusturi ale maselor de oameni ai muncii" erau puternic incurajate si promo­vate in presa vremii, care publica cu insis­tenta si satisfactie articole bilantiere de tipul: "Scriitorii sub focul criticii muncito­rilor"[18] sau titluri agresive, obraz­nice, de felul: "Scrieti pe intelesul nostru, tovarasi scriitori!"[19] - ceea ce se si facea.

Critica de masa - "factor puternic de dezvoltare a literaturii si artei" - impune, implicit, un mod predominant oral de exercitare. Din nou dupa exemplul sovietic, acest sistem al criticii orale a fost extins, devenind, de pilda, un mod de lucru al Uniunii Scriito­rilor, putindu-se astfel inter­veni ideologic in chiar proce­sul de producere a operei. Prezentind fragmente din ea la Uniune, scriitorul o "corecta" in functie de indruma­rile si sugestiile bine­voitoare, verificind avantajele muncii in colectiv.

Fiind vorba de o poezie de propaganda, cititorul vizat ("tinta") coincide intru totul cu "cititorul model"[20], acela pe care-l postuleaza instantele textuale. In ambele cazuri avem de-a face cu o entitate colec­tiva: muncitorii din fabrici si uzine, taranii de pe ogoare, oameni - cum am mai spus - cu pregatire submedie, receptivi la mesajul propagandistic atita vreme cit este exprimat pe intelesul lor. Atunci cind adresarea catre cititor se face totusi la persoana a II-a singular, sensul este cu siguranta unul general, categorial: "tu", adica muncitorul, taranul etc.

Este interesant ca, in ciuda apelului perpetuu la indici ai colectivitatii exem­plare, poezia aceasta nu-si indeparteaza citi­torul real. Pentru a nu se intimpla asa ceva, scriitorul are prudenta sa presare in text marci ale familiaritatii fruste - care il vor atrage intotdeauna pe cel credul si dornic sa simta, magulit, ca el si poetul sint "de-o seama".

Stiind acestea, bardul comunist se adreseaza direct cititorilor, dupa cum urmeaza: Eugen Frunza: "tarani si tractoristi si agronomi!" (ca un metodist in prag de predica), "tovarase taran" (sobru si respon­sabil), "mai tovarasi!", "mai vere", "mai frati", "mai!" sau, la Mihai Beniuc, "nene" - apelative care-i arata pe poeti oricind gata sa demonstreze, prin exces de familiaritate si batai tovarasesti pe burta, ca sint de-un neam cu cititorii, ca sint "de-ai lor". O pondere mai mica si o eficienta pe masura au adresarile mai "rafinate", mai "lirice": "cel ce ma citeste, / Tu, cel de-aici, tu, frate de departe" (Eugen Jebeleanu), "Tovaras de soare, de piine, de dor", "vecine de gind" (Dan Desliu).

Si cititorul - construct al propagandei -, cu nimic mai prejos decit scriitorul, se adreseaza sfatos si autoritar acestuia, ca intr-un text din '51 de Ben Corlaciu, graitor intitulat: Convorbire cu muncitorul de la Fabrica de becuri: "- Tovarase poet, ascult-aici! /(.)/ Treizeci de ani doar nu-s de lepadat, / De cind Partidul ne-a crescut, de mici, / Si iata-ne si liberi, si voinici. / Stra­ba­tem Cincinalul mult visat (.). // Vegheaza Stalin din Kremlin. Ne-nvata / Eu becuri, tu poeme (.) / Tu-n versuri mai departe munca du-ne, / Fii dirz, fii iscusit cum sintem noi".

Intrucit este o proiectie volitiva a literaturii de propaganda, vom spune ca cititorul expert (critic) este numai munci­torul constient de dreptatea absoluta a Partidului. El reprezinta, pentru scrierile acelei perioade, lectorul ideal, care ar trebui sa ceara, din proprie initiativa si sincer, respectarea normelor realismului socialist, pentru a scuti agitatorii de profesie de a mai confectiona astfel de opinii si materiale. Are insa un cusur: nu exista.

Discursul propagandistic se incapatina sa-l prezinte pe cititorul semianalfabet drept lector avizat si atent, cum numai cenzorul era. Figura cititorului ideal - asa cum il doreau culturnicii - ajunge sa faca obiectul insusi al poeziei. Intilnim tematizata o asemenea fiinta fabuloasa, strutocamila ide­o­logica, intr-o poezie a Veronicai Porum­bacu, Momente: "Era un grup cu-obrajii arzatori. / Din Resita. La noi, la scriitori. // Vorbeam de carti. Vorbeam de minereu. / Si cum ne-apropiam de jubileu, / un turnator crescut intre furnale, / aduse vorba - despre Caragiale: // ".

In ciuda celor afirmate adesea, comunis­mul nu a generat un cititor stahanovist. Lec­tura nu a fost remunerata (mai putin cea efectuata de cenzori), nici nu a fost stimu­lata printr-un Plan de Stat sau printr-un sistem de premiere. Era mai greu cuantifi­cabila si parea a nu produce nimic palpabil.

Citirea ritualica a poeziilor de propa­ganda din manualele scolare a creat insa mentalitate, o mentalitate de tip comunist si a contorsionat constiintele, lasind urme adinci, perceptibile inca si astazi, chiar daca nu intotdeauna constientizate si recunoscute ca atare.

 

Poezia agitatorica. Dezideratul ideolo­gic ca poezia sa fie accesibila maselor spre a le putea mobiliza a produs o degradare a discursului liric. El nu mai este "fete de l'intellect", ci "fete de l'idéologie" ad usum vulgi, o poezie scrisa in regim de urgenta pentru ilustrarea, exemplificarea noilor teze, ca raspuns la ultimele directive venite de sus. Subordonata exclusiv scopului efici­entei propagandistice - ca opera de vulga­rizare a doctrinei comuniste -, ea poate fi catalogata si analizata in alti termeni si cu alte mijloace decit cele traditionale.

Se poate spune ca limbajul poeziei agitatorice este deviant[21], insa nu in acceptie modernista, ci in sensul ca deviaza de la punctul in care ajunsese lirica romaneasca in momentul rupturii provocate de instau­rarea comunismului. Toate progresele, cu greu facute pina atunci de poezia noastra, sint prezentate acum ca primejdii, in termeni infamanti: "formalismul", intimismul (v. Jdanov - "lumea ingusta a impresiilor per­so­nale"), ambiguitatea si ermetismul, care ar fi putut ascunde capcane antimarxiste si atitudini dusmanoase.

Idealul era reprezentat in epoca de o "arta inaltatoare ca o fluturare de steaguri". Era necesara doar o poezie care sa poata sluji cit mai bine intereselor partidului. Sau, intr-o incercare de justificare mai subtila, "o alta etica da nastere la o alta estetica, la alti eroi, la alte idealuri"[22]. Altfel spus, la oameni noi, poezie noua.

Daca se poate vorbi de un contrast intre literatura prezentului si cea a trecutului ("Arta sovietica se deosebeste calitativ de intreaga arta precedenta", postulase Lenin), acesta nu e valabil decit in cazul trecutului apropiat. Noile produse agitatorice aduceau cu poezia inceputurilor literare romanesti[23]. Avem de-a face cu versuri ce par cazute in mintea copiilor, dar care sint lipsite de inocenta, de hazul si de scuza inceputurilor. Ele nu pot fi citite cu simpatie si, eventual, in cheia ridicolului -ceea ce le-ar exonera-, caci au constituit un instrument diabolic si eficace de deformare a constiintelor. "Ade­va­ratul poet / atita dintr-o scinteie / focul constiintelor limpezi", scria, cindva, Maiakovski. Poezia pastorita de comunism vizeaza, dimpotriva, constiintele informale - numeroase - si incearca sa le sugrume in aburii betiei ideologice pe cele lucide.

Trebuie subliniat faptul ca toate, absolut toate trasaturile poeziei realist-socialiste se explica prin rolul sau exclusiv propagan­distic. Pentru a-si atinge scopul, ea trebuie sa fie clara, mobilizatoare, "demascatoare". Transparenta - conditie de eficacitate prag­ma­tica - este vizibila chiar din planul semi­oticii titlurilor, devenite indicatori tematici de o maxima si stridenta explicitare.

Din zestrea stilistica a poeziei, cea mai semnificativa victima a realismului socialist o reprezinta metafora, inlocuita de lozinca, de parafrazarea sloganelor politice - gest ritualic in eticheta scrisului, semnul aderarii la "principii", la "linia" oficiala. Nu este vorba aici numai de absenta metaforei, ci mai degraba de faptul ca cele citeva supra­vietuitoare ale figurii, prin uz, se dese­mantizeaza, se cliseizeaza. Se produce deci, prin uzura, o cvasilexicalizare a mecanis­mului metaforic.

Repertoriul tematic este impus si fix; el cunoaste deplasari numai o data cu producerea unor modi­fi­cari sensibile ale discursului politic de la o faza la alta a regimului. Atitudinea este ea insasi invariabil stenica[24], dovedind energie si in execratie si in adoratie. Sentimentele diafane sint inlocuite cu cele "viguroase".

Eul liric devine un "eu" agitatoric, iar individului (deci intimitatii) i se substituie obstea. Ideologii paraponisiti nu contenesc, pina prin 1954, sa denunte tandarile firave si timide ale subiectivitatii. Eul poetic se poate sumeti numai atunci cind functioneaza ca megafon de amplificat slogane, cind debi­tea­za, sententios si grandilocvent, locuri comune.

Realismul socialist ne intoarce astfel la conceptia conform careia numai acolo unde exista ritm si rima exista poezie, ignorind schimbarile de optica aduse de simbolism si postsimbolism, pentru care conditia de existenta a poeziei este lirismul.

Mecanismul de producere a unor astfel de versuri il gasim prezentat ironic in chiar tara exportatoare a modelului, la Ilf si Petrov[25]. Il redam ca atare:

 

Glosar festiv

Calauza indispensabila pentru compu­nerea de articole comemorative, foiletoane, aniversari, precum si de poezii ocazionale, ode si epitalamuri.

 

Partea I. Dictionar:

Substantive:

1. Urale; 2. Oamenii muncii; 3. Zorile, zarile; 4. Viata; 5. Farul; 6. Vina - Greseli; 7. Drapel (stindard); 8. Sluga; 9. Ceas; 10. Dusman; 11. Pas; 12. Val; 13. Gheara; 14. Zmeu; 15. Inima; 16. Trecut.

Adjective:

1. Imperialist; 2. Capitalist; 3. Istoric; 4. Industrial; 5. Otelit; 6. Intarit.

Verbe: 1. A se scoate la iveala; 2. A rosi; 3. A se inalta; 4. A implini; 5. A cinta; 6. A scrisni; 7. A ameninta.

Epitete artistice: 1. Veni­nos; 2. Coltos.

Alte parti de vorbire:

1. N-au decit! Nu-i nimic!

2. Inainte! (interjectii, prepozitii, con­junc­tii, virgule, puncte de suspensie, semne de exclamatie, ghilimele etc.)

Nota bene: Virgulele se pun inainte de "dupa", "ca" si "cum". Punctele de sus­pensie, semnele de exclamatie (.) se pun oriunde e posibil.

 

Partea a II-a. Partea de creatie:

(se intocmeste exclusiv din cuvintele luate din Partea I)."

 

Din atentionarile finale transpare agra­matismul fauritorilor de versuri dupa acest model "de vremuri noi". Si pricepem ca, in mecanismul poetic al epocii, truismele erau consecvent punctate de exclamatii - tot stereotipe - admirative sau reprobative, care functionau ca avertizori si amplificatori ideologici. Recunoastem aici convingerea sau speranta ca expresivitatea versurilor si eficienta lor propagandistica sint direct proportionale cu numarul interjectiilor din text.

Dictionarul, temele si atitudinile sint mereu aceleasi. Nimic neprevazut. Singura "libertate" (de fapt datorie) a poetului, ca si a prozatorului, era de a inventa o situatie, un pretext prin care sa ilustreze tema si atitu­dinea, adica teza. Insa si in cazul acesta, inventarul de posibilitati, desi destul de larg, este inchis. Reintilnim, ingrosat grosolan, sistemul combinativ al clasicismului si al folclorului.

Cind un asemenea mecanism - inevitabil repetitiv, previzibil - functioneaza cu atita usurinta, nu ne mai mira ca specia versifi­catorilor pe tema data prolifereaza mon­struos. Tezismul este grosier; formula - ru­di­mentara, didactic-retorica adeseori, iar ver­surile sint prizoniere ale locurilor co­mune. Degradarea estetica e totala.

Nu putem sa nu ne intrebam atunci prin ce a putut fi aceasta poezie atit de eficienta; caci, daca initial a functionat ca o literatura al carei consum era impus de la "centru", in ciuda absentei "cererii", indiscutabil, o parte din ea va reusi totusi sa se impuna in constiinta oamenilor simpli, care pastreaza si acum convingerea ca aceasta este adevarata poezie si ca restul e treaba de panglicari.

Eugen Negrici identifica sursa energe­tica si persuasiva a propagandei prin litera­tura in manipularea unor modele binecunos­cute omului simplu: modelul crestin familiar si limbajul poetic recognoscibil. Asumarea unui model religios recognoscibil care sa integreze si sa dea legitimitate justifica doar in mica parte succesul de care s-a bucurat poezia agitatorica.

Explicatia se afla, intr-o masura mult mai mare, in apelul ei - ce se dovedeste de fiecare data un irezistibil cintec de sirena - la ura "fata de cei ce nu erau cu noi si , care asigura, ca un drog satanic, invapaierea, intetirea iubirii fundamentaliste pentru conducatorii de ieri si de azi, pentru eroii martiri comunisti din orice colt al lumii unde clocoteau revolutiile (.)"[26].

Intr-adevar, precar sub raport concep­tual, mesajul ideologic comunist face, de regula, necesar apelul la visceralitate si re­sentiment. "Adresindu-se pulsiunilor adinci si nu ratiunii, literatura emotionala poate face acceptabil chiar si cel mai dubios argument sau mesaj. Niciodata lozincile simplificate reprezentind baza statului tota­litar nu au avut nevoie de argumentare rationala, ci dimpotriva", nota Mihai Zamfir in Discursul anilor '90 [27].

In consecinta, propaganda a ales calea cea mai scurta si mai eficienta: activarea instinctelor. Inca o data, manipularea forte­lor nebuloase ale subconstientului, atitarea bestialitatii si a resentimentelor se dovedesc cele mai bune instrumente prin care poti controla si stapini multimile. Iar aceasta furie demonica a dat miscare si viata unei literaturi ce, in mod normal, ar fi trebuit sa fie harazita mortii rapide prin intoxicare cu clisee.

 

Poezia urii. Instigarea la ura si perma­nentizarea acesteia reprezinta, probabil, cea mai importanta si mai durabila reusita a poeziei de propaganda: sechelele luptei de clasa inoculate timp de decenii se perpe­tueaza pina astazi.

"Avem dusmani. Ei sint numerosi. Trageti in ei, tovarasi artisti!", formula, clar si mobilizator, Simonov[28] (semnatar, printre altele, al ciclului Prieteni si dusmani). Sau asa cum nota Lenin insusi: "A scrie despre ceva daunator fara ura inseamna a scrie plictisitor". Este evident ca nu modelul persuasiunii discrete era pe plac regimului comunist in acea etapa (anii '30 in URSS si, peste 20 de ani, si la noi).

Personajele pe care noua putere le considera distopice, malefice se organizeaza in doua serii: 1) dusmanul extern: fascistii, "imperialistii anglo-americani atitatori la razboi si lacheii lor", capitalistii, tradatorii din spita lui Tito si 2) dusmanul intern: burghezii, chiaburii, clasele "reactionare" in general. Acesti dusmani detin monopolul raului, ei sint perpetuu agresori. Intrucit vina se transmite ereditar ("pui de napirca", "pui de sarpe", "fiu de ciocoi" etc.), si legea talionului se aplica asijderea (v. Urmasii lui Vasile Roaita de Stefan Iutes, razbunatori peste ani si generatii).

Pentru a implanta si mai adinc in sufletul oamenilor dusmania, propaganda a inventat o traditie a urii; intreaga noastra istorie ajunge sa fie prezentata ca o indirjita lupta de clasa, conso­lidind o memorie a raului: "Arde ura-neimpacata / Din mosi si stra­mosi purtata / Impotriva regilor, / Domnilor, boierilor" s.a.m.d. (Florin Saioc); "vechime de venin si de minciuna" (Dan Desliu).

Prezentul e exclusiv vremea razbunarii: "Va suna sfirsitul, serpi titoisti" (Eugen Frunza); "Vine judecata din popor, / Vai de voi, semanatori de moarte" (idem.); "Cu ura clocotitoare in pumnii singerati / sfarmat-am rinduirea cea cruda si nedreapta" (Dan Desliu). Peste tot se simt "clocotele urii" (Mihai Beniuc) vestind razbunarea mortii martirilor.

Mai mult, dusmanul nu numai ca ne-a otravit trecutul, dar ne poate fura viitorul. Ne-o spune limpede o poezie de Ion Brad (Calatorie pe strazile Clujului in anul 2000), care ofera si solutia: "Tovarase, te prind de mina! /(.)/ Cind sintem gata, daca vrei sa vii, / Te duc de-a dreptu-n anul 2000. /(.)/ Noi ascultam radio-televizorul. / Cei tineri povestesc despre metrou, / Il planuiesc si-n Cluj, ii duc speranta; / Noi poate vom citi-n ziar ce-i nou / Pe frontul socialismului in Franta. /(.)/ Cotim la stinga: - revarsat suvoi / De tineri care se indreapta-anume / Pe drumul universitatii noi./(.)/ Privesti si nu te saturi. Da sa stii, / E Clujul nostru-n anul 2000. / Dar ca sa-l vezi asa, loveste-acum / Orice dusman care ne sta in drum" (s.m.).

 

Dusmanul: semne particulare. Pentru ca cititorul - nestiutor cum era el - sa poata recunoaste cu usurinta personajul negativ si sa nu cada prada vreunei confuzii, morala schematic-maniheista in alb si negru a fost dublata, ca in basme, de o distinctie la fel de transanta la nivelul aspectului fizic. Hidose­nia morala se asociaza, automat, monstruo­zitatii corporale.

Testul cintarului functioneaza mult timp ca un criteriu infailibil de inregimentare ideologica[29]: imbuibarea, adipozitatile exce­sive fac pereche antonimica burtii lipite de sira spinarii. Victor Tulbure ne infatiseaza o mostra de dusman supra­ponderal: "Chia­burul cu ochii de picla si smoala (semn demonic - n.m.) / cu fruntea turtita, mustata pe oala, / si greu burduhanul de pintec rasfrint / pe briul de piele cu tinte d-argint." (Chiaburul).

Dupa instaurarea comunis­mului, obligati sa renunte la bucatele suculente, la sindrofii si chiolhanuri, "ciocoii" incep sa se traga la fata. In satul lui Sahia, Eugen Jebeleanu intilneste un astfel de specimen: "slab, cu ochii zbanghii". Prin galeria chiaburilor - de departe cea mai bine reprezentata - se mai rataceste uneori si cite un "domn conte ruginit si rece" (semnul hipotermiei ser­pesti).

Viata in luxura lasa urme: "buhaiti inoata-n / aur pina-n coate" (Victor Tulbu­re). Trupul dusmanilor poarta semnele bolii ce-i roade, efect direct al stricaciunii morale: "Le-ngheata bogatanilor singele gros / singele gros in trupul ros / de riie si de podagra" (Marcel Breslasu, Punctaj pentru un poem).

Diformi, monstruosi, profitorii sug ultima picatura de viata a saracului, luindu-i mincarea de la gura. Chinuit de suferinta poporului obidit, poetul noteaza cu furie mocnita: "Cu dintii vineti, buze clapauge / minind prin sate faetonul / cu rit de porc, tot suge, suge / Sa-i creasca banita, pogonul." (Mihail Cosma, Chiaburul).

Ritul de porc cu care poetul isi inzes­treaza "chiaburoiul" ne inlesneste inse­rarea unei alte observatii: sursa predilecta a com­pa­ratiilor si asimilarilor simbolice rezervate dusmanului este - in cea mai mare masura - una zoomorfa: corbi, lupi (haite), ciini, serpi, napirci, lipitori etc., animale selectate din seria celor impure, "spurcate", lacome si crude ("Felurite jivine, / nesati­oase foarte si haine" - Dan Desliu).

Nu de putine ori poetii par sa fi rasfoit vreun bestiar sau cel putin sa fi rememorat o carte de basme: "Balaurii cu pintece rotunjite / din plinsorile lor [ale saracilor, n.m.] obidite, / scorpii stravechi, imbuibate / din suferintele adunate / si toate jivinele necurate si fiarele / care le-au dijmuit bucuria si soarele!" (Dan Desliu).

Dusmanul este zmeul care fura soarele de pe cer, privindu-i pe oameni de lumina. Iata cum, in mod inteligent, propaganda a stiut sa reactiveze elementele malefice din imaginarul popular, asimilindu-le chipului dusmanului: zmeii, balaurii, scorpiile, stri­goii, raptul soarelui etc.

De la pamflet si satira, ingrosarea trasa­turilor - in baza grilei maniheiste a luptei de clasa - se extinde asupra intregii literaturi. "Exagerarea constienta" pe care o reco­manda G. M. Malencov (in Cuvintarea la Congresul al XIX-lea al PCUS din 1951) face ca portretul sa devina, inevitabil, cari­catura. Personajul este o simpla masca de mucava in spectacolul propagandei.

Gesticulatia si comportamentul sint si ele purtatoare ale informatiei referitoare la apartenenta de clasa. In "vremurile noi", "dusmanii poporului" au un comportament deviant lesne recogniscibil. Se uita chioris, piezis, se zbat epileptic, isi fac singe rau ("Dusmanul se tot zbate / Isi fierbe singele si face spume"), soptesc conspirativ intre ei, aduc gindaci pe ogoarele Gospodariilor agricole. Cei neputinciosi - jalnici si amu­zanti - "stau acriti in tinda / Ori isi fac de lucru prin caruti" (Eugen Frunza - Reve­derea). La acelasi poet, in Cintecul briga­dierului din Gospodaria agricola colec­tiva, chiaburii "stau dupa gard si-ar urla la luna", aratindu-ne cum, in contul autorului, glanda ridicolului secreta abun­dent mostre memo­rabile.

Sa mai inventariem citeva ipostaze ale conduitei dusmanului preferate de poetii nostri. La A. E. Baconsky, "Serpi cu-nve­ninate muscaturi / stau in ascunzisuri si pindesc". In Granicerii lui Ioanide Olteanu, se zvoneste ca ar veni cu razboi "domnii" (apelativ ofensa si acuza): "Dar nu umbla cum se umbla, / Ci vin seara pe la umbra. // Si vin noaptea pe furis / Cu spionii prin tufis".

Sa-l privim si pe chiaburul Misir, otravit de voiosia si bunastarea satenilor sai si unel­tind impotriva acestora: "Suduie-n noapte pe negre poteci, / bratele ii cad mai slabe, mai reci, / dar viclean pin­des­te, ar goli in noapte / dimi­neata calda de miere si lapte" (Nicolae Tautu).

Dusmanii complotisti se feresc de soare, de lumina, activitatea lor se desfasoara noaptea; stau neincetat la pinda, se furisaza; sint insetati sa bea singele poporului. Recu­noastem in toate acestea strigoiul ce ame­ninta continuu sa revina (le revenant) in proaspat instaurata "lume noua", a luminii si voiosiei, pentru a pune la cale vreun sabotaj diabolic, ori vampirul, a carui "muscatura" ii poate contamina cu idei reactionare pe cei plapinzi, naivi, usor influentabili, atragindu-i in lumea tenebroasa a Raului.

Tendinta, dictata de sus, a fost intr-adevar aceea de demonizare a dusmanului: prin clisee comportamentale ca cele mentio­nate sau prin gravitatea crimelor puse in seama: "strigoi ianchei urla la luna" (Radu Boureanu); "ai iadului scirbavi strigoi"; "Muribundul Apus (dusman generic, n.m.) / lutul naclait de singe-l vrea" (Ion Zagan); "Negutatorii de copii" (Eugen Frunza); "profitori ai omorului"; "sprijiniti de munti de lesuri" etc. etc.

Asemenea versuri - in mare parte gre­oaie, bolovanoase - sint insufletite de forta redutabila a intolerantei mitocanesti.

 

Riscul adormirii pe lauri. Si un remediu. Pentru ca, la un moment dat, se inmultisera poeziile ce cintau realizarile socialismului si omul nou, iar dusmanul tindea sa dispara din repertoriu, ca aparti­nind exclusiv trecutului, forurile propagan­dei au inceput sa avertizeze asupra perico­lului "optimis­mului facil" sau al "idilis­mului". Acestea echivalau cu "indepartarea de realitate", adica de fictiunea dusmanului care conspira impotriva noii lumi. O inde­partare ce ar fi putut conduce la relaxare, la slabirea "vigilentei".

Si stim foarte bine, inca de la Platon, cit de important este ca puterea "sa pastreze intotdeauna reprezentarea pri­vi­toare la primejdii - care sint si cum sint ele -, reprezentare inscrisa de catre legiuitor / in cugete / in timpul educatiei"[30] si intretinuta in egala masura in vremurile senine ca si in cele de spaima. Regimul trebuia sa intretina sentimentul apasator al unei continue amenintari care sa stringa masele in jurul celui ce le putea apara de rabufnirile Raului: conducatorul iubit, sustinut de vajnicul partid.

Absenta oponentilor delegitimeaza zan­ga­n­­i­tul armelor. In consecinta, dupa formula Cominformului: "Daca nu exista culaci (chiaburi, n.m.), sa-i inventam", regimul, desi ramas singur combatant pe cimpul de lupta, mizeaza in continuare pe diversiunea propagandistica. El impune ca pina si intr-o poezie cu soare si verdeata, cu holde si roade din belsug, cu hore, chiuituri, tarani veseli si saltareti etc., sa pindeasca obliga­toriu din tufisuri, inciudat si urzitor de ineficiente planuri veninoase, dusmanul. Dar destul de repede va fi denuntata si aceasta reteta de creatie, acuzata ca minima­lizeaza puterea raului.

Din acel moment, campania de "impar­tasanie cu ura"[31] va dobindi accente isterice, fara precedent. Trebuia demonstrat ca: "Nu se opreste aici lupta, / Nu se-opreste nicio­data." (Aurel Rau, Cuvintul lui Blag Zenobie). Pentru ca dusmanul ce ne "pin­deste dreptul la liniste" nu a fost rapus, lupta de clasa "se inaspreste", veghea continua: "Tovarasi, fiti straja la porti". Pacea viitorului trebuie aparata cu arma in mina, cu spada insingerata. O spune Nina Cassian: "Pacea inseamna mina pe arma", o spun multi altii.

De pe o asemenea pozitie si cu alibiurile gata create, ura va fi consecvent convertita intr-o categorie pozitiva. Haitasi in marea vinatoare condusa de puterea rosie, poetii inoculau cititorilor-victime otra­va rinceda a "sfintei minii proletare": "Uriti! Uriti! Caci nu-i nimic mai sfint / Ca ura - straja vietii pe pamint. // Prefaceti ura-n pavaza de fier! / (.) Taiati, taiati ucigatorul brat!." (Eugen Frunza, Act de acuzare); "Sa fim demni, tovarasi, sa lovim din plin!" (Florin Mugur, Dumitru); "Pentru dusmani ni-e ura-ncinsa lava" (Victor Tulbure, Ostasului sovietic pururi slava); sau, dind cu tifla, ridicol-patetic: "Cine nu cu noi e impotriva noastra! / Si de crapati de ciuda: n-am sa ma sinucid" (Miron Radu-Paraschivescu, N-am terminat).

Poetii minoritatilor conlocuitoare se grabesc sa se-nroleze in armata urii: "In temnita-i la locul lui tilharul. / Spionul streangu-si merita cu virf -, / Dar spune-mi tu, ce merita murdarul / Calau, facind pe seful, grasul stirv / Ce si-a vindut nu numai tara-ntreaga, Ci insasi pacea lumii, la obor? / De mii de ori ne creasca ura-n vlaga, / Cind dam in ucigasul tradator. / Calaul Tito-i gide peste gizi, / Cu mult mai mirsav decit toti: un lat / Onoare-ar fi pe grasii-i umeri hizi; / Streangu-i pentru mai micii vinovati, / Nu-i lesne tigva sa i-o sfarmi jivinii, / Dar ura noastra pe-asasini i-abate. / Sfirseasca-aidoma ca Mussolini / Si zboare-i vintul oasele spurcate!" (Imre Horvath, Crunt sa-l urim).

Poezia ne ofera un bogat repertoriu al invectivei, sustinut de cliseele portretizarii celui rau: "tilhar", "spion", "murdarul ca­lau" "vinzator de tara", "ucigasul tradator", "gide peste gizi", "mirsav", "jivina", "grasul stirv", "grasii umeri hizi" etc. Simtim, astfel, glasul poetului strop­sindu-se, cu o voinicie grobiana, la dusman. Si, mai cu seama, ghicim, in aceste versuri conges­tionate, surescitate, sadica pofta de singe ori macar dorinta de spectacol - spectacolul medieval al flagelarii.

Ca in orice religie satanica, iubirea si ura se confunda, ca fete ale aceleiasi medalii. In poezie, ele intra intr-un paralelism sintactic sinonimic: "De stii iubi cum se cuvine / Tu sfarma monstrilor complotul /(.)/ De stii uri cum se cuvine / Tu sfarma" etc. sau: "Sa iubesti de zece ori cit mine / Tot ce-a fost cladit in lupta grea! / Sa urasti de zece ori cit mine / Tot ce vietii-n drum ar fi sa stea!" (Eugen Frunza, Totul pentru izbinda pacii).

E demn de mentionat ca aceste din urma versuri sint dedicate de Eugen Frunza fiului sau nou-nascut. Se raspundea, in acest fel, directivei venite "de sus" care cerea ca pina si copiii - "constructorii de miine ai socia­lismului" - sa fie educati in acelasi cult al urii. Solicitarii i se raspunde, ca de obicei, cu un val de productii ilustrative": "Copiii ii crestem (.) / Sa stie lovi in dusmani si misei / cu ura si fara crutare" (C. Leoneanu-Brates, Scrisoare pentru tovarasul Stalin); "Aduceti copiii aici, ca sa stie / Ce-i ura si sfinta minie" (Maria Banus, Slava eroilor Doftanei).

Un gest dintre cele mai odioase este in­tro­ducerea blestemului in cintecele de lea­gan, asa cum intilnim, de pilda, la Nico­lae Tautu: "Din lemn isi durau docare / duce-i-ar la-nmormintare! / Fagule, tu nu uita ca i-ai tras si-n tepi cindva. // Nani, nani, tinc peltic / n-ai mindir de borangic, / dar ti-aducem azi altoi / de gind si podoabe noi".

Am pastrat pentru sfirsit un cutremurator exemplu de blestem destinat, post mortem, dusmanului: (.) Petre Ciorbea zace-n lut, / Nici cintat si nici laut, / Jelui-l-as, nu ma-ndur, / Pui de vipera, chiabur! / Pietrele de pe vilcele / Peste piept sa-i steie grele, / Cite-s ciori si citi vulturi, / Ciuguleasca-i ochii suri, / Apele ce vin in jos, / Fiarba-i trupul fioros, / Ca sa nu-i mai stea pe os! // Frati mai are el prin sat / - Neamul asta-i blestemat - / Ce rinjesc cu dinti galbui / La viata saracului. // Dar sa afle si sa stie: / Petre Ciorbea nu invie! / Lutul de nu-i va primi / Fiarele i-o ospeti! // E ca duhul vintului / Furia poporului. / Brat de cremene si fier, / Toti dusmanii cad si pier!" (Ion Brad, Petre Ciorbea zace-n lut).

Principiul luptei de clasa isi arata pe deplin fata bestiala in acest blestem. Ura isi urmareste implacabil victima si dupa moar­te: prin profanarea cadavrului si prin stirpirea intregii se­mintii. Trupului mort al dus­manului ii este refuzat ritualul de inhumare ("zace-n lut / nici cintat si nici laut"). El e sortit sfisierii si neantului; orice urma a sa trebuie stearsa. Din dusman va ramine numai istoria faptelor lui odioase si aceasta doar pentru a intretine memoria pe­depsei exemplare. Printr-un astfel de sacri­legiu al mortii ca frenezie a distrugerii complete, "dusmanului de clasa i se neaga insasi conditia umana"[32]. In regimul comu­nist, dusmanul e "condamnat sa moara literal­mente ca un ciine"[33].

 

Citeva concluzii. Consider ca poezia agitatorica nu trebuie tratata cu ironie sau cu umor. De aceea am si evitat - pe cit posibil - selectarea unor texte care sa justifice o asemenea atitudine, in ciuda faptului ca materialele de acest fel sint numeroase si savuroase. Nu cred ca e cazul (inca) sa ne lasam sedusi, precum altii, de "farmecul discret"[34] al realismului socialist ori de "deliciile" lui, ca si cum ne-am afla in fata unui fenomen normal si inofensiv, discu­tabil exclusiv in termeni de placere literara.

Inainte de a fi ridicola, poezia propa­gandei comuniste a fost odioasa. Sa nu uitam ca timp indelungat ea a fost singura posibila si ca, profitind de acest privilegiu al exclusivitatii - transformat in teroare -, a deformat si schimonosit insasi ideea de lite­ratura. Le-a trebuit multa abilitate poetilor pentru a recistiga dreptul la lirism si a depasi defazarea de limbaj poetic pe care au produs-o experi­mentele de monstruoasa inginerie literara din anii '50.

Iar daca ne gindim la cit de eficient a functionat ca inductoare de mentalitate poe­zia agitatorica - mostra de teratologie lite­rara -, se impune necesitatea studierii ei cu seriozitate si - de ce nu? - cu respectul pe care trebuie sa-l suscite orice fenomen de instituire si de generalizare a Raului.

 

 

Note:


[1] Apud Mihai Zamfir, Discursul anilor '90, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997, p. 29.

[2] Richard Pipes, Scurta istorie a revolutiei ruse, Bucuresti, Humanitas, 1998, pp. 289-290.

[3] M. Nitescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucuresti, Humanitas, 1995, p. 138. In privinta utilizarii inadec­vate, la noi, a termenului de proletcultism, vezi Sanda Cordos, Literatura intre revolutie si reactiune, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002 (mai cu seama addenda: Proletcultismul n-a existat (in Romania, n.m.), pp. 273-279.

[4] Idem, p. 121.

[5] Eugen Negrici, Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitatie si propaganda, Bucuresti, Editura Pro, 1995, p. 358.

[6] V.I. Lenin, Organizatia de partid si literatura de partid, in Lenin despre literatura, Bucuresti, Ed. PMR, 1948, pp. 5-13.

[7] Andrei Jdanov vorbea chiar de "masa scriitorilor (.) uniti in jurul Puterii (.) si a Partidului" (s.m.), apud Sanda Cordos, op. cit., p. 73.

[8] Richard Pipes, op. cit., p. 290.

[9] Ana Selejan, Literatura in totalitarism (1949-1951), Sibiu, Editura Thausib, 1994, pp. 13-14.

[10] Idem, p. 14.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13]  Ibidem.

[14]  Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ana Selejan, op. cit., p. 216.

[17] Ibidem, p. 223.

[18] Ibidem, op. cit., 174.

[19] Ibidem, p. 173.

[20] Umberto Eco, capitolul Cititorul model, in Lector in fabula, Bucuresti, Univers, 1991, pp. 80-100.

[21] Mihai Zamfir, op. cit.

[22] Leonte Rautu, Despre realismul socialist, in Revista literara, nr. 32, 21 sept. 1947.

[23] Consecinta fireasca a imperativului accesibilitatii artei, regresul acesta se produsese si in URSS, de unde copiam constiinciosi tiparul deja verificat si imbunatatit. Acolo, ca si la noi, "modelul ce se impusese era cel al poeziei lirice a secolului al XIX-lea si al cintecului fol­cloric" (Michel Aucouturier, Realismul socialist, Cluj-Napoca, Dacia, 2001, p. 84).

[24] v. Jdanov: "Entuziasmul si pasiunea eroismului impregneaza literatura noastra. (.) Ea e optimista in esenta sa, pentru ca ea e literatura clasei ascendente, a proleta­riatului, singura clasa progresista, de avan­garda.", apud Sanda Cordos, op. cit., p. 73.

[25] Ilf si Petrov, Vitelul de aur, Bucuresti, Ed. RAO, 1997, pp. 307-308.

[26] Eugen Negrici, op. cit., p. 351.

[27] Mihai Zamfir, op. cit., p. 40.

[28] Apud Ana Selejan, op. cit., p. 127.

[29] Insusi Lenin girase acest cliseu tipologic, vorbind despre cei din "patura de sus care se plictisesc si sufera de obezitate" (op. cit., p. 13).

[30] Platon, Opere V (Republica), traducere de Andrei Cornea, Bucuresti, Editura Stiinti­fica si Enciclopedica, 1986, p. 210.

[31] Eugen Negrici, op. cit., p. 199.

[32] Zoe Petre, Adio, scump tovaras! Schita de antropologie funerara comunista, in Mituri­le comunismului romanesc, (sub directia lui) Lucian Boia, Bucuresti, Nemira, 1998, p. 284.

[33] Ibidem.

[34] Cristian Tudor Popescu, Farmecul discret al proletcultului, in Copiii fiarei, Bucuresti, Du Style, 1997.

 Bibliografie:

 

 

Michel Aucouturier, Realismul socialist, Cluj-Napoca, Dacia, 2001

Lucian Boia (coordonator), Miturile co­mu­nismului romanesc, Bucuresti, Nemira, 1998

Sanda Cordos, Literatura intre revolutie si reactiune, Cluj-Napoca, Biblioteca Apos­trof, 2002

Umberto Eco, cap. Cititorul model, in Lector in fabula, Bucuresti, Univers, 1991

*** Lenin despre literatura, culegere de articole si fragmente, Bucuresti, Ed. PMR, 1948

Eugen Negrici, Poezia unei religii poli­tice. Patru decenii de agitatie si propa­ganda, Bucuresti, Editura Pro, 1995

M. Nitescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucuresti, Humanitas, 1995

Richard Pipes, Scurta istorie a revolutiei ruse, Bucuresti, Humanitas, 1998

Platon, Republica, in Opere V, traducere de Andrei Cornea, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1986

Ana Selejan, Literatura in totalitarism (1949-1951), Sibiu, Thausib, 1994

Mihai Zamfir, capitolul Limbajul de­viant, in Discursul anilor '90, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997