Andrei Simut

Arta Stalkingului si lumile posibile

 

Abstract: The article  takes as a premise the willing suspension of disbelief and debates the teory and the semantics of possible worlds. It applies such  concepts to Castaneda's circumscribing of virtual  worlds and alternative states of consiousness. To detach himself friom  conglomerate of retrictions, don Juan teaches Carlos to apply the techniques which go from use of  hallucinogens, exercised breathing and seeing, dreaming, not-doing a.s.o. Stalking belongs to the series of proceedings  which are ment to help the trangression into the third  atention, in order  to  find the gates to the Other Worlds.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Stalking, Parallel Worlds, Counterculture, states of consciousness, spiritual techniques

 

Carlos Castaneda este fara indoiala unul din cei mai cunoscuti scriitori ai epocii postbelice, imbogatind  tipologia autorului cu succes la public. Consecintele sunt in defavoarea sa: e privit la inceput cu scepti­cism de catre mediul academic (desi i se ofera titlul de PhD pentru al treilea volum publicat) si se formuleaza serioase rezerve in privinta valorii cartilor sale. Statutul sau este de la inceput unul ambiguu, el martu­risindu-si intentia de a patrunde in mediul universitar ca antropolog, dar renuntând dupa prima incercare (acea Structural Ana­lysis din Teachings of Don Juan) la orice sistematizare stiintifica si conceptuala a datelor culese pe teren. Prins in propriul subiect de cercetare, el reuseste in acelasi timp sa scrie carti de succes, susceptibile de a fi privite ca pure fantezii. Oricine se poate  intreba: in ce categorie le situam, sunt cercetari antropologice sau o specie aparte de roman-politist? In ce tip de discurs le incadram? Avem de-a face cu: un sir de romane serializate intr-un foileton in care secretul nu e aflat cu adevarat niciodata, scrierile sale având o structura de quest; un sistem filosofic pentru uzul cititorului mediu scris intr-un stil nepretentios; un jurnal in care anticalofilia e programatica, intr-un refuz permanent al literaturizarii si interpre­tarii faptelor, stilul fiind unul descriptiv, de reportaj, insumând experientele intr-o suc­ce­siune accelerata intr-o maniera  a la Jack Kerouac.

Voi incerca sa schitez un raspuns la aceste intrebari folosindu-ma de teoria si semantica lumilor posibile. Premisa intrarii intr-o lume fictionala este suspendarea tem­porara si voluntara a incredulitatii (the willing suspension of disbelief). Consi­deram astfel propria lume ca facând parte dintr-un univers care mai cuprinde si alte lumi vir­tual-posibile, doar ca lumea noastra coti­diana functioneaza ca baza, din care se poate accesa oricare alta prin diverse mo­duri. Pentru ca o lume posibila sa fie repe­rabila este nevoie de un set de reguli combinatorice, de o multime de obiecte date si de o intentie configuratoare. Cartile lui Castaneda circumscriu o structura de lumi posibile (din perspectiva cititorului), o con­stelatie de lumi ce graviteaza in jurul unei "lumi-baze". Din perspectiva acesteia, Juan Matus este un simplu indian, privit cu suspi­ciune pentru ciudateniile sale de catre Carlos. Diferenta dintre cei doi se transcrie in modul cum privesc accesul catre celelalte realitati si ierarhia acestor lumi: pentru Juan Matus universul se prezinta ca o suprae­tajare de lumi cu pregnanta ontologica egala; Carlos considera existenta acestora ca o  ipoteza fantezista, ce poate fi usor des­cali­ficata cu argumente rationale. El ajunge la sfârsitul seriei de volume sa impar­taseasca pe deplin viziunea lui don Juan. Acesta e unul din motivele pentru care car­tile lui Castaneda sunt intr-o pierdere cres­cânda de verosimilitate: personajul-nara­tor Carlos, initial in acord tacit cu scepticismul oricarui cititor occidental mediu, ajunge la antipodul conceptiei rationale obisnuite asupra lumii, investind descrierile pe care le face acestor lumi posibile cu va­loa­rea de adevar valabil si pentru  lumea-reala-a-cartii, deci si pentru lumea citito­rului. Acest transfer e posibil dintr-un motiv banal: pe coperta cartilor lui Castaneda nu apare nicaieri cuvântul "roman", "fictiune" etc. De aceea, receptarea de tip fictional, implicând acea "suspendare a incredulitatii" devine problematica si suntem intr-un impas de logica: nu putem stabili valoarea de adevar a propozitiilor ce descriu lumea lui Castaneda in lipsa unui domeniu de referin­ta autonom, independent de realitatea-din-afara-cartii. In plus, nu exista distinctia intre autorul empiric Carlos Castaneda si narato­rul-protagonist al propriei scrieri.

Simultan, are loc un alt proces: reali­ta­tile de alt ordin care se inmultesc pe masura ce inaintam in lectura se indeparteaza tot mai mult de lumea-reala a lui Carlos, deci au un grad sporit de insolit si pentru cititor. Se poate insa presupune existenta virtuala a unei lumi in care faptele miraculoase ale lui Don Juan Matus sau Don Genaro sa se fi intâmplat. Abordarea tematista a scrierilor sale se poate initia doar acceptând aceasta premisa, care restaureaza autonomia acestui univers. Ma voi stradui sa demonstrez in aceste rânduri nu doar apetenta mea pentru aceste teorii asa cum sunt ele expuse in cartea fascinanta a lui Toma Pavel, Lumi fictionale, ci si modul cum ideea de lume posibila devine tematizata de Castaneda, o problema centrala pentru Don Juan si strâns legata de tehnicile spirituale expuse de el, care devin porti si modalitati de acces al acestor realitati de alt ordin.

O alta problema ce merita discutata este istoricitatea lui Castaneda, apartenenta lui la o mentalitate clar delimitabila temporal: mis­­carea contraculturala a anilor '60 in A­me­ri­ca (Stephens, 1993, 16-20). Iata câteva puncte  de interferenta cu aceasta perioada: constiinta necesitatii de a re­vizui conceptul de real, care inceteaza a mai fi unitar, stabil, coerent (el este dimpotriva scin­dat, prezinta numeroase brese,  poate fi destructurat prin diverse modalitati); pro­pen­siunea catre stari de spirit alterate (anii '60 au fost caracteri­zati ca un timp al epifaniilor - termen foarte popular in acea vreme); refuzul programatic al ratiunii, oroarea fata de orice tinde sa se configureze intr-un sistem recunoscut ofi­cial (chiar renuntarea lui Castaneda la carie­ra acade­mica e ilustrativa in acest sens); preferinta pentru tipologia noncomformis­tului exclus de societate (don Juan traieste intr-o casuta departe de civilizatie si are o constanta repulsie fata de pragmatismul societatii de tip occidental); dorinta de eliberare de legaturile si cerintele lumii de zi cu zi (de exemplu ruptura lui Carlos sau a Taishei Abelar de  modul de viata anterior); dorinta de a depasi alienarea subiectului modern prins intr-o lume tehnologizata (tra­i­rea bea­ti­tudinara a reintoarcerii in natura, majo­ritatea intâlnirilor dintre Don Juan si Carlos desfasurându-se in spatii salbatice, deschise, departe de oras); limbajul vazut ca profund viciat de ideologie; neincrederea progra­matica in semnul lingvistic (teoriile lui  Juan Matus despre limbajul ca reductie si ingus­tare a posibilitatilor perceptive ale omului actual) etc.

E destul de dificil sa oferi o privire de ansamblu asupra celor unsprezece volume ale lui Castaneda, deoarece fiecare dintre ele este o reluare prin completare a unei perioa­de precise de timp, de la acceptarea ca ucenic a lui Carlos si pâna la disparitia lui Don Juan. Criteriul dupa care se deruleaza faptele nu e consecvent cel temporal, adica al fabulei, pentru ca autorul fie vrea sa aranjeze tematic si structural ceva ce este in continua procesie, fie selecteaza chestiuni inedite ale experientei sale de initiere dupa ratiuni publicistice. Poate este mai degr­a­ba o combinatie a acestor doua intentii. Fiecare volum incearca sa sistematizeze experienta in raport cu niste invarianti ai con­ceptiei lui don Juan sau a sistemului sau (cuvântul nu e prea potrivit, Juan Matus nu opereaza cu concepte teo­retice sau stiintifice, termenii lui sunt mai degraba aproximari cu un grad de precizie variabil, ce trebui sa infrânga patru bariere lingvistice: dialectul Yaqui, limba spaniola, traducerea engleza a lui Carlos si traducerea româna).

 Voi incerca sa prezint doua structuri ce se desprind din toate aceste volume, prima fiind a procesului de initiere a lui Carlos, iar a doua a universului descris de Juan Matus si a organizarii lui. Una dintre ele se afla in ultimul volum (Castaneda, 2003, 213), (pe care l-as recomanda ca prima lectura din Castaneda), unde don Juan repeta teoria punctului de asamblare, din care  deducem urmatoarea stratificare energetica a univer­sului: acesta este format din miliarde de câmpuri de energie, legate intre ele de fibre luminoase. La un nivel mai mic se afla sfera luminoasa, "esenta oricarei fiinte omenesti", cu punctul ei de asamblare, care ii permite sa se conecteze la "marea intune­cata a con­stientizarii", prin fibrele luminoase. Acest potential energetic e irosit de omul obisnuit in viata de zi cu zi, pentru nivelul normal al constiintei (prima atentie), fiind transformat in informatii senzoriale, necesare pentru perceperea realitatii cotidiene. Omul a fost obisnuit cu aceasta din urma folosinta, blocându-si punctul de asamblare intr-un loc fix de pe sfera luminoasa si interpretând datele senzoriale intr-un mod unic, reductiv, considerând realitatea derivata din el ca singura posibila.

Deci cu alte cuvinte, don Juan face teo­ria lumilor posibile, fara a acorda plinatate ontologica nici unei lumi din toata multimea lor infinita. Accesul catre o alta lume posi­bi­la se face printr-o deplasare a punctului de asamblare, ceea ce presupune educarea vo­in­tei si stocarea de energie (dar si constiinta ca fiinta omeneasca are o baza energetica ce trebuie valorificata altfel decât aceasta a fost obisnuita de eve­ni­mentele istoriei omenirii de câteva mii de ani incoace). Daca pentru teoreticienii de azi ai semanticii lumilor posibile acestea sunt de obicei lumi fictive, textuale, pentru Juan ele sunt câm­puri de energie (lumile sunt asezate in straturi precum foitele de ceapa - Casta­neda, 1993, 105), deci nu lumi posibile (ca pentru cititorul occidental obisnuit al tex­telor lui Castaneda), ci lumi ontologic reale.

Daca pentru primii o modalitate de acces este insusirea regulilor combinatorice ale elementelor acestor lumi prin intrarea in joc sau pur si simplu prin lectura, pentru don Juan accesul la aceste lumi se face printr-o stare avansata de constiinta. Concret aceasta presupune perceperea nivelului energetic al lucrurilor si conectarea la fibrele luminoase. Actiunilor din lumea reala le corespund non-actiuni de diverse grade de importanta de la non-actiunile persoanei cum ar fi stergerea istoriei personale,  pierderea im­por­tantei de sine, dislocarea habitudinilor, visatul - in raport cu somnul, pâna la non-actiuni gigantice cum ar fi piramidele (Cas­ta­neda, 1998, 292).

Coborând acum la nivelul organismului uman, putem sistematiza scrierile lui Casta­ne­da pornind de la premisa lui don Juan ca exista trei atentii, trei stari de constiinta pe care omul le poate fructifica, daca reuseste sa isi fisureze sistemul de interpretare a lumii de zi cu zi. La nivelul primei atentii putem grupa urmatoarele fapte si concepte: istoria personala, atentia de gradul 1, lumea cotidiana prima, limbajul (semnul lingvistic, conceptele), imaginea de sine (persoana so­cia­la, construita in raport cu ceilalti), actiu­nile obisnuite cu un scop precis, intelectul (ratiunea). Toate acestea au fost desemnate  de catre don Juan cu termenul de tonal, adica tot ceea ce stim, tot ceea ce ochiul intâlneste, judecata, analiza (scepticismul lui Carlos), sinele, timiditatea, slabiciunea, ordinea opusa haosului. Pentru a depasi acest conglomerat de limitari, don Juan foloseste in initierea lui Carlos o serie de proceduri si tactici. Prima  este gasirea locului potrivit, de putere (Castane­da, 1968, 16), apoi plantele halucinogene, exercitiile de respiratie, privirea periferica, non-actiunile persoanei, dintre care recapi­tu­larea (amintirea tuturor evenimentelor vie­tii si dez-investirea lor de energie) si opri­rea dialogului interior, apoi, la un nivel superior  impecabilitatea (folosirea corecta a ener­giei).

 Modalitati de a exersa cea de-a doua atentie si de a pasi in nagual  sunt: stocarea de energie datorata impecabilitatii, oprirea lumii, stapânirea miscarilor corpului din vis (dreaming body), a dublului energetic si a posibilitatii de a deplasa punctul de asam­blare pe corpul luminos.

Trecerea spre atentia de gradul trei si spre totalitate este cel din urma si cel mai dificil proces. Arta stalkingului cuprinde setul de procedee destinate pentru aceasta trecere, precum si gasirea portilor spre lumea de dincolo. Aici se dezvaluie scopul luptatorului: el a stocat energia in tot acest timp pentru a putea intreprinde calatoria finala (Castaneda, 2003,114), pentru a pastra gradul de constientizare intact la intâlnirea cu nagualul cosmic, cu "vulturul" devorator de constiinte, si a se opune fortei lui dezintegrante. Nagualul cosmic nu poate fi descris in cuvinte sau explicat, poate fi doar experimentat. Gasim o descriere suma­ra a lui in Povestiri despre putere, dar abia cu Darul vulturului este aproximat cu mai mare acuitate de Carlos, care relateaza expe­rienta trecerii zidului de ceata, unde se afla o câmpie "oribila", cu o presiune extrema ce aproape ii dezintegreaza corpul (Castaneda, 1998, 241-205).

Dar pâna la acest stadiu avansat, don Juan a avut de dus o asidua lupta pentru destructurarea primului nivel al constiintei lui Carlos. Vom ur­mari in ordinea gradului de profunzime acest traseu initia­tic, care cuprinde niveluri tot mai profunde din fiinta neofitului.

Prima astfel de tehnica spirituala este "stergerea istoriei personale", tema ce apare destul de sporadic in Teachings of Don Juan. Primul pas e estomparea scopului concret pentru care Carlos a luat contactul cu don Juan, si anume dorinta de a i se furniza informatii despre plantele halucino­gene, iar acest fapt se intâmpla progresiv, pe masura ce ei doi se imprietenesc (Castane­da, 1968, 14); intelegem astfel de ce india­nul ii va spune mai târziu ca amabilitatea lui n-a fost decât o masca pentru a-l face sa ramâna. In volumul Calatorie la Ixtlan se revine la scena intâlnirii cu don Juan si la greutatea cu care Carlos a aflat putinele date personale ale acestuia. Aici don Juan ii da o lectie despre inutilitatea istoriei personale, faptul ca aceasta incastreaza omul intr-o imagine unica despre el insusi, ce va fi cunoscuta de toti apropiatii, iar astfel omul va ajunge dependent de imaginea de nes­chimbat a altora despre el (Castaneda, 1972, 27), si va irosi o enorma cantitate de energie pentru a o mentine.

Stergerea istoriei personale mai inseam­na si dezradacinarea punctului de asambla­re, ancorat in realitatea cotidiana, care il tine prizonier pe Carlos intr-un singur sistem referential. Putem face o analogie cu faptul ca exista personaje literare captive lumii fictionale in care au luat nastere, dupa cum altele se pot deplasa liber intre diverse domenii imaginare (Faust, Don Quijote). Pentru cei care au contestat existenta indianului Juan Matus, le-am putea contra-argumenta ironic ca pâna si faptul ca e un personaj care trece dintr-o fictiune (scepticii nu cred in veridicitatea celor narate de autor) in alta, acest fapt il deosebeste deja de marea majoritate a personajelor literare, conferindu-i aproape un statut real. Din alt punct de vedere istoria personala il face pe om previzibil pentru cei din jur, ca atare claustrat in determinare, in logica propriilor actiuni, care trebuie sa se  pastreze continua.

O a doua "tehnica" spirituala este inac­ce­sibilitatea, o cerinta obligatorie pen­tru un vrajitor (dupa spusele lui don Juan), adica practica de a se ascunde in mis­terul propriei persoane si actiuni imprevi­zibile, ceea ce face ca el sa nu poata fi vânat de fortele potrivnice din univers, la fel cum nici caprioarele magice nu pot deveni prada, neavând o rutina prin care vânatorul sa o poata cunoaste (Castaneda, 1972, 92-100). Concentrarea pe imaginea de sine il obo­seste pe Carlos, ca atare il face orb la semnele ce ii apar in cale (Castaneda, 1968, 50), pe care e incapabil sa le interpreteze corect, reducându-le la un numitor comun. Mescalito ii revelase posibilitatea unui alt mod de viata, radical diferita de cea pe care o ducea pâna atunci (Castaneda, 1968, 52).    

 Stergerea istoriei personale implica si lipsa unui proiect rational asupra viitorului prin intrarea in ecuatie a mortii, prezenta in imediata apropiere, in cel mai nesemni­ficativ detaliu, fapt constientizat de Carlos prin intermediul vederii periferice. Nu trebuie sa actionam ca si cum am avea sigu­ranta viitorului, a continuitatii noastre, pen­tru ca "actiunile noastre au putere când persoana care actioneaza stie ca ele repre­zinta ultima batalie (Castaneda, 1972, 117). Continuitatea produce o tensiune asupra nece­sitatii de a ne realiza proiectul din vii­tor, ceea ce ne face timizi, ne opreste de la exploatarea destinului nostru (Castaneda, 1972, 120). Lupta cu continuitatea se da pe mai multe fronturi. Continuitatea explicatiei reductive asupra lumii ii este fisurata lui Carlos inca de la sfârsitul primului volum. Naratorul il intreaba pe don Juan daca adevaratul sau sine apartine simultan  am­belor lumi pe care le-a experimentat  in visul cu Mescalito (Castaneda, 1968, 153). Incon­gruenta devine evidenta. "The incon­gruency of my two versions of reality made me grapple for any kind of explanations" (Castaneda, 1972, 128). Scopul este acela de a nu ramâne ancorat in nici una din lumile posibile (Castaneda, 1972, 335). Intreru­perea continuitatii cu viata prece­denta de care luptatorul trebuie sa se des­parta ii stârneste nostalgia. Carlos devine constient ca nu exista drum de intoarcere la Los Angeles, "ceea ce a ramas acolo e pierdut pe vecie" (Castaneda, 1972, 344). Istoria per­so­nala se compune din tot "ce iubim, sau urâm, sau dorim", tocmai de aceea e dificil sa fie lasate in urma. "Vraji­torul incepe drumul sau inapoi, spre casa, stiind ca nici o putere de pe pamânt, nici chiar moartea lui nu-l va trimite la locul, la lucrurile si la oamenii pe care i-a iubit" (Castaneda, 1972, 346).

 Legatura intre stergerea istoriei perso­nale si o alta "tehnica", pierderea importan­tei de sine, e re­flec­tata de urmatorul citat: "A warrior doesn't know remorse for any­thing he has done, because to isolate one`s acts as being mean, or ugly, or evil is to place an un­warranted importance on the self" (Castane­da, 1972, 224). Invataturile lui don Juan transgreseaza de fapt conceptia antropocen­trica occidentala, omul fiind situat intr-o retea de obiecte si fenomene cu un grad aproape identic de insufletire (Castaneda, 1972, 121).

Desi Carlos foloseste diverse mijloace de dislocare a perceptiei (cum ar fi planta "devil`s weed"), acestea pot actiona in sens contrar celui dorit de on Juan, care il aver­tizeaza ca planta e periculoasa, orbindu-l cu ambitie, ceea ce nu este un mod corect de a invata (Castaneda, 168, 161). Don Juan recunoaste apoi faptul ca a cazut la rândul sau in capcana acestei plante in tinerete, când incerca sa-i impresioneze pe cei din jur cu fapte de un eroism impresionant, irosin­du-si inutil energia (Castaneda, 1976, 66).

Pierderea importantei de sine are pâna la urma o importanta pragmatica, de stocare a energiei. "Don Juan's argument was that most of our energy goes into upholding our importance. This is most obvious in our end­less worry about the presentation of the self, about whether or not we are admired or liked or aknowledged. He reasoned that if we were capable of losing some of that importance, two extraordinary things would happen to us. One, we would free our energy from trying to maintain the illusory idea of our grandeur; and, two, we would provide ourselves with enough energy to enter into the second attention to catch a glimpse of the actual grandeur of the universe" (Castaneda, 1997,37). Mai simplu spus, "impeccability is nothing else but the proper use of energy". Sau "the action of rechanneling that energy is impeccability" (Castaneda, 1985, 17). Se pare ca nu exista o sursa externa de impecabilitate, alta decât insasi persoana luptatorului: "The warrior seeks impeccability in his own eyes and calls that humbleness. The average man is hooked to his fellow men, while the warrior is hooked only to infinity" (Castaneda, 1976, 127).

Impecabilitatea vine din con­stiin­ta luptatorului ca trebuie sa fie pregatit energetic oricând pentru a se confrunta cu calatoria finala spre forta dezintegranta a Vulturului. Don Juan regizeaza câteva pilde ce trebuie interpretate analogic de catre Carlos in sensul prefigurarii mortii care il asteapta: "parea ca ma priveste si, pentru o clipa, am simtit ca a devenit constient de prezenta mea, probabil asa cum eram si eu constient de moartea mea. (.) Am avut un moment de exaltare. Eu si gândacul ne aflam la egalitate. Nici unul dintre noi nu era mai bun decât celalalt. Moartea noastra ne facea egali" (Castaneda, 1972, 78). Tot aici trebuie amintita urmarirea soimului din copilarie: "tu erai baiatul care a practicat ur­marirea si a asteptat atent, asa cum asteapta moartea: stii foarte bine ca moartea e in stânga ta, la fel cum erai si tu in stânga soimului alb" (Castaneda, 1972, 57). Aver­tismentul lui Juan suna clar: "cum te poti simti atât de important, când stii ca moartea iti da târcoale" (Castaneda, 1972, 58).

Oprirea continuitatii imaginilor despre sine, a istoriei personale se coroboreaza cu oprirea discursului interior. Tacerea inte­rioara teoretizata de don Juan se obtine prin producerea unui punct de ruptura: "Vrajito­rii nu sunt persoane. (.) continuitatea vietii lor trebuie sa inceteze pentru ca tacerea interioara sa se instaleze si sa devina o parte activa a structurii lor interioare. Este foarte important ca tu insuti sa ajungi la acel punct de ruptura sau ca tu sa-l creezi artificial si inteligent.(..) Punctul de ruptura consta in a-ti intrerupe viata asa cum o stii tu (.) Trebuie sa-ti parasesti prietenii pentru totdeauna" (Castaneda, 1998, 129). Cel mai dificil este sa ai dorinta schimbarii, iar din acest punct de vedere Carlos este un ucenic extrem de neindemânatic si incapatânat. Tai­sha Abelar se descurca mult mai bine la acest capitol, lasând in urma viata anterioara cu mult mai mare usurinta (Abelar, 1995, 57).

Lovitura de gratie data lumii obisnuite a lui Carlos este oprirea dialogului interior. "We talk to ourselves incessantly about our world. In fact we maintain our world with our internal talk. And whenever we finish talking to ourselves about ourselves (.) the world is always as it should be" (Castaneda, 1971, 58). Poarta catre a doua atentie se deschide: "When a warrior learns to stop the internal dialogue, everything becomes possible; the most far-fetched schemes become attainable" (Castaneda, 1976, 129). Puterea tacerii face ca judecata sa fie suspendata, iar informatia senzoriala care emana din univers inceteaza sa mai fie interpretata de simturi. Este momentul in care cunoasterea inceteaza sa mai fie forta care prin repetitie decide natura lumii". Tacerea interioara se acumuleaza interior sub forma unui miez, aspect specific cau­tarilor tehnice ale samanilor lui Castaneda. Prin procesul de ruptura lumea este des­tructurata, iar apoi restructurata dupa bunul plac al vrajitorilor (Castaneda, 1998, 126).

O ultima tehnica de o importanta covâr­si­toare pentru eliberarea totala de prima atentie si pregatirea stocului energetic viitor este recapitularea. "Don Juan had given me very detailed and explicit instructions about the recapitulation. It consisted of reliving the totality of one´s life experiences by remembering every possible minute detail of them. He saw the recapitulation as the essential factor in a dreamer´s definition and re-employment of energy. The recapitu­lation sets free energy imprisoned within us, and without this liberated energy dreaming is not possible."(Castaneda, 1993, 148).

Procedeul recapitularii e trait prima data ca un efect al plantelor halucinogene: "every memory came back to me at once, and suddenly all was clear in my mind" (Castaneda, 1968, 42). Prima amintire elibe­rata de energia stocata in ea este cea a tatalui stând in mijlocul unui câmp ce se transforma in casa copilariei sale (Castane­da, 1968, 147). Acest fapt ne poate duce la interpretari psihanalitice, care l-ar putea ve­dea pe don Juan ca un substitut al imaginii tatalui real, hranita de traume reale. Acestei interpretari i-ar rezista insa realitatea textu­lui care descrie in nenumarate rânduri histrionismul lui don Juan, dar si faptul ca indaratul lui se ascunde forta impersonala a vrajitorului, nu una protector paterna.

Reca­pi­tu­larea creeaza un simulacru de constiinta, "vulturul poate fi satisfacut cu o recapitulare completa in locul constiintei (Castaneda, 1998, 289) si duce in cea de-a treia atentie. Recapitularea este singurul exer­citiu pe care se concentreaza Taisha Abelar in compania Clarei Grau, exercitiu care cuprinde etape si procedee aproape identice cu cel folosite de don Juan: lasarea in urma a vietii personale de pâna atunci, gasirea locului de putere, (grota) un exercitiu de respiratie ce pre­su­pune dirijarea ei de-a lungul intregului corp, pâna la extre­mele sale (Abelar, 1995,  63).

In consecinta, am putea ordona tehnicile spirituale astfel: (1) stergerea istoriei perso­nale, (2) pierderea importantei de sine (3) impeca­bilitatea (4) lipsa de compatimire fata de sine si fata de celalalt (impersona­lizarea), (5) recapitularea, (6) punctul de ruptura, (7) oprirea dialogului interior, (8) tacerea interioara, (9) mutarea punctului de asamblare.

 Punctul final al procesului initiatic a lui Carlos este revelatia despre emanatiile Vul­turului. Esenta acestor fibre energetice este insasi temporalitatea: "timpul este esen­ta atentiei; emanatiile Vulturului sunt for­mate din timp; când cineva intra intr-un aspect avansat al celuilalt eu se familiari­zeaza cu timpul" (Castaneda, 1998, 307). Mai depar­te, i se explica lui Carlos ca "roata  timpului e ca o stare de constiinta avansata care este o parte a celuilalt eu, asa cum partea stânga a constiintei este o parte a eului de zi cu zi si  poate fi descrisa fizic ca un tunel de marime si adâncime infinite; un tunel cu brate care reflecta. Fiecare brat este infinit si exista un numar infinit de brate. Fiintele vii sunt obligate de forta vietii sa priveasca un singur brat. A privi la el inseamna a fi prins de acel brat, a trai  acel brat" (Castaneda, 1998, 307). Pare o perspectiva sumbra pen­tru cititorul ce n-a semnat pactul fictional. Acest pasaj ne poate pune pe gânduri, e un exemplu de relativi­zare a granitelor dintre asa-zisa fictiune a lui Castaneda si realitatea fiecarui cititor.

Un alt detaliu aparent nesemnificativ dar care proiecteaza o neasteptata coerenta asu­pra tuturor volumelor il gasim in Calatorie la Ixtlan, tocmai in capitolul cu numarul 13, unde don Juan are o premonitie referitoare la moartea lui Carlos, folosind metafora "ultimului dans" al luptatorului si aratându-i locul precis al intâlnirii lui Car­los cu moartea (o margine de pra­pastie) (Casta­neda, 1972, 153). Tot procesul initiatic are ca scop tocmai pregatirea acestei intâlniri, mai exact a "saltului in abis", o trecere in lumea de dincolo in urma careia corpul energetic a lui Carlos trebuie sa se mentina intact. In ultimul volum scris de Castaneda (Latura activa a infinitatii), acesta revine la descrierea aceluiasi loc al mortii, acea margine a prapastiei de unde Carlos face saltul in abis si se intoarce in Los Angeles, in apartamentul locuit cândva, descrie niste senzatii ciudate, care parca prelungesc ul­time licariri ale simturilor din timpul vietii: nu poate simti caldura apei din baie, mintea ii este complet goala, constient ca arata ca o fantoma, continuând sa aiba senzatii foarte clare, care patrund in corpul sau ca printr-o holograma. Are pentru prima oara senzatia inutilitatii oricarei explicatii, constiinta ca a ajuns poate la esenta vrajitoriei, care consta in intreruperea continuitatii. Apoi este vazut de un nebun intr-un restau­rant, care o ia la fuga ingrozit, constienti­zând un adevar inaccesibil oamenilor obis­nuiti.

Cu aceasta imagine se incheie lungul periplu al cititorului prin acest univers halu­cinatoriu. Castaneda moare in 1998, la putina vreme dupa ultimul volum publicat, volum care se dorea o recapitulare a tuturor evenimentelor vietii, si care se incheie cu descrierea propriei morti. Cititorii sceptici ai lui Castaneda si-ar putea relativiza neincre­derea pornind de la aceasta fictiune care pare a-si transgresa propriile limite "de hâr­tie", iesind in realul extrafictional. Citito­rilor creduli, prea dispusi sa le citeasca in adevarul lor literal, li se pot recomanda câte­va exercitii de luciditate critica: o lectu­ra atenta a inconsecventelor marunte ce mineaza din interior acest univers fictional de la un volum la altul, precum si un excurs prin bi­bliografia ce demonteaza "mitul Cas­ta­neda".