OVIDIU PECICAN
LOCURILE MEMORIEI

ESEU DESPRE GENERAREA IMAGINII TRECUTULUI

DE CATRE MEMORIA COLECTIVA[1]


1. O optiune metodologica

Ideea de "loc al memoriei", lansata cu câtva timp in urma de istoriografia franceza - prin intermediul lui Pierre Nora -, dar preluata cu promptitudine si de alte istoriografii (cum ar fi cea americana, reprezentata, in acest context de Robert Gildea) imbina, cum se poate de la prima vedere observa, ideea de spatiu cu cea de timp. Prin aceasta caracteristica, ea intâlneste - intr-un soi de echivalare emisa dinspre câmpul istoriografiei - o alta idee devenita celebra, anume cea de cronotop. Concept datorat lui Albert Einstein, cronotopul vine, asadar, din fizica relativista, de unde l-a transplantat M. Bahtin in teoria literara[2]. Desi mult mai putin prestigioasa este ipostaza aceluiasi gând in versiunea lui science fiction - aceea de "câmp spatio-temporal" sau, pur si simplu, de "spatiu-timp" -, imprumutata tot din fizica einsteiniana. Voi observa deci ca fizicienii, artistii, teoreticienii literari si istoricii se intâlnesc - desigur, involuntar - in acelasi perimetru problematic. De vina nu poate fi decât constiinta ca doua dintre dimensiunile care fac fundamentala perceperea existentei in devenirea sa sunt spatiul si timpul, indisolubil legate unul de celalalt, desi atât de diferite esentialmente. Fiindca, in timp ce spatiul ofera avantajul sincronicitatii, al coexistentei obiectelor in interiorul aceluiasi moment de dezvoltare, timpul opereaza in diacronie, surprinzând continuitatile si discontinuitatile obiectelor, aparitia si disparitia acestora. Datorita acestui fapt, oximoronia unei formulari precum "loc al memoriei" este numai aparenta si, in cel mai bun caz, superficiala. Formal, expresia se situeaza in proximitatea "câmpului spatio-temporal", iar diferentele si apropierile dintre notiunea de relevanta istoriografica si cea stiintifica merita sa fie analizate. "Loc" presupune, fara indoiala, o situare spatiala mai generica decât "câmp" care, la rândul sau, trimite la o circumscriere mai putin precisa, fiindca difuza, evocând jargonul pe care fizica l-a imprumutat de la geografie, prin vidarea de continut imagistic a uneia dintre cele mai idilice ipostaze ale peisajului (dar si a spatiului muncii agricole prin excelenta). in acest joc cultural de sensuri, cuvintele "loc" si "câmp" sunt, fiecare in felul sau, intr-o pâlpâire alternativa, mai precis sau mai vag decât celalalt, trimitând insa, invariabil, la o spatialitate propriu-zisa ori la una energetica.

Cât despre componenta timp a sintagmelor in discutie (loc al memoriei, câmp spatio-temporal), aici "memoria" trimite la un inteles subiectivizat al curgerii timpului, la o filtrare prin intermediul sensibilitatii individuale a fluxului, altminteri indiferent, al timpului, in timp ce "spatio-temporalul" din al doilea caz se rezuma la a atrage atentia, mai neutru, asupra unitatii pe care timpul si spatiul le asigura vietii, in calitatea lor de dimensiuni esentiale ale existentei. Colorarea intensa are loc prin invocarea memoriei, care trimite la timpi dilatati si timpi condensati, de fiecare data altminteri, in functie de filtrul unei subiectivitati sau ai alteias dar si la o inlocuire a masuratorilor precise din fizica, prin reflectarea temporala specific umana pe care o presupune chiar si memoria colectiva, un produs al intersubiectivitatii sociale, deci unul in care reflexele prea intens subiective sunt relativizate de impartasirea lor de catre alti subiecti.

"Locuri ale memoriei" vor fi, deci, toposurile - nume, obiecte si chiar locuri propriu-zise - care marcheaza hartile invizibile ale imaginarului unei colectivitati. A le desemna ca "amintiri" ar fi oarecum eronat, câta vreme, spre deosebire de acestea, care evoca un trecut de care s-a produs separatia psihologica si care a fost lasat in urma, ele jaloneaza devenirea in continuare, influentând deciziile prezentului, deci, practic, supravietuind timpului lor. in acest fel, situatia este oarecum similara cu ceea ce aduce folclorul din trecut. S-a spus, pe buna dreptate, ca traditiile performate in continuare, ale caror origini sunt adeseori obscure, nu sunt altceva decât acel trecut care refuza sa moara, devenit permanenta si modelând in continuare vietile noastre. Din acest punct de vedere, istoria s-ar ocupa, tocmai dimpotriva, cu trecutul care s-a epuizat, a murit, este definitiv clasat, menirea ei fiind tocmai deshumarera acestuia, interogarea lui si reconstituirea semnificatiilor sale. Practic, deci, in timp ce etnologia s-ar ocupa cu supravietuirile trecutului, istoriei i-ar reveni sa reconstituie ceea ce uitarea a lasat in intuneric si nemiscare. Ultimele decenii insa tind sa modifice perspectiva si sa remodeleze actiunea specialistilor in domeniul socio-umanului. Supravietuirile intereseaza tot mai mult nu numai pe folcloristi, pe etnologi, ci si pe istoricii religiilor si pe antropologi (legendele, basmele, baladele). Prin istoria religiilor, expertii in studiul istoriei se implica, asadar, direct in recuperarea sensului istoric al unor procese si fapte considerate, in mod traditional, mai degraba anistorice. in orizontul unui asemenea efort se inscrie si investigarea locurilor memoriei, care aduce in prim-plan mai multe categorii de fapte decât permitea studiul istoric al religiilor, fie si in interpretarea generoasa a unor experti (ca Mircea Eliade) care alaturau chestionarii marilor sisteme religioase interesul pentru ideile si ansamblurile de credinte mai putin structurate si mai putin raspândite pe vaste arealuri umane.


2. Un câmp de forte: memoria colectiva

Sa vorbesti despre "locurile memoriei" inseamna, fara indoiala, altceva decât sa contempli pasiv, ca in tablourile romantice infatisând diverse personaje oprite intr-o atitudine meditativa in fata unor ruine prestigioase, invadate partial de vegetatie. Ar fi vorba, mai degraba, de organizarea unei expozitii care sa cuprinda selectia cea mai reprezentativa din multimea picturilor infatisând asemenea scene de gen, ba chiar presupune si derularea atenta, analitica, a filmelor colectate din camerele discrete plasate prin colturile salilor, care au inregistrat cu maxima fidelitate posibila reactia publicului. O istorie a locurilor memoriei nu se rezuma, prin urmare, sa treaca in revista, descriindu-le, chipurile, evenimentele ori simbolurile care, prin ecoul stârnit in suflete, au supravietuit vremii lor, creând traditii diverse si chiar generând ele insele alte evenimente si simboluri, ori prilejuind afirmarea unor noi actori ai istoriei. Ea va inregistra si interpreta tocmai aceste reactii, scrutându-le amploarea, calitatea, forta de impact din perspectiva devenirii colectivitatii date. Fiindca aceasta este adevarata protagonista a unei istorii de acest fel: comunitatea selectata (care poate fi aceea nationala ori a statului), memoria colectiva fiind cea avuta in vedere. Prin urmare, se poate afirma ca in obiectivul istoriei locurilor memoriei sta, de fapt, "masurarea succesului" si "cuantificarea" prestigiului viu al unui fapt istoric inzestrat cu forta iradianta. Este un alt fel de a aborda mitologiile, urmarindu-le si mai cu seama reasamblându-le decât demontându-le in subansambluri componente. Critica istorica ia aici infatisarea unui alt tip de demistificare si demitizare. Discursul este mai degraba relativist, el se rezuma la a arata ca traditiile instituite de memorie sunt nu una, ci o multitudine, si inca sunt si concurentes ceea ce, desigur, este tot un soi de critica, de demistificare, prin anularea dominatiei unice si absolute.

A vorbi insa despre teritoriile memoriei colective inseamna, dupa cum atragea atentia Robert Gildea, in cartea lui The Past in French History (New Haven & London, Yale University Press, 1994, p. 10), sa te situezi in perimetrul culturii politice. "Ceea ce defineste cultura politica, spune autorul, nu e vreun factor sociologic - precum rasa, clasa sau crezul -, ci memoria colectiva, adica constructia colectiva a trecutului de catre o comunitate data". Or, când spui "constructie colectiva a trecutului", intelegi, de fapt, asamblare a viziunii despre trecut. Trecutul insusi ramâne unul si acelasi, inchis in sicriul lui si ascuns privirilor de imposibilitatea contactului direct si ubicuu cu el. Dar tocmai aceasta circumstanta permite viziunii despre trecut sa se construiasca, lacunar si selectiv, din aproape in aproape sau prin salturi nu lipsite de semnificatie, devenind substitutul prin excelenta al acestuia. Pe scurt, reflectarea este rezultatul prelucrarii unor subiectivitati diverse. Este exact ce spune si R. Gildea atunci când observa ca "nu exista o memorie colectiva ., ci memorii colective paralele si competitionale, elaborate de comunitati ce au trait si utilizat trecutul in moduri diferite" (ibidem). Or, aceasta gestionare plurala si complementara ori concurentiala a memoriei comunitare are importante consecinte.

Una dintre ele este aceea ca, adoptând un model utilizat in sociologie, diversele versiuni si tendinte de evocare a trecutului in virtutea unor intersubiectivitati specifice participa la delimitarea unui câmp de forte ce pot fi figurate si analizate ca atare, constatându-li-se forta simbolica. Un astfel de câmp ar fi unul prin excelenta agonal, in care confruntarea dintre variantele de memorie ia aspectul unor adevarate campanii strategice.

Dintr-un alt unghi de vedere, câmpul respectiv permite analiza participantilor la dialog, ca si a continuturilor propuse, intr-o conventie sugerata de economic, in care se desfasoara o serie de tranzactii - simbolice si ele -, se participa la negocieri sau, dimpotriva, vectorii coexista fara a se intersecta unii cu altii.

O terta modalitate de lectura a câmpului mentionat ar putea fi aceea in care configuratiei de forte a câmpului i se confera statutul de coexistenta fara interferare si cu un rol de punere in scena a conventiilor care stau la baza faptelor institutionale (in sensul lui John R. Searle). Participantii la dialectica acestui spatiu delimitat sunt implicati in improspatarea surselor de legitimare a unor realitati institutionale (parade, procesiuni, muncitorii in fabrica, studentii intr-o biblioteca s.a.), si care se lasa descifrata - aidoma unei fotografii sau unui tablou - integral sau la nivelul unor decupaje si detalii.

Privite in acest fel, lucrurile se ofera unei cuprinderi permeabile la abordarile cantitative, calitative si descriptive, totodata. Iar la acest tip complex de analiza continutul oferit dezbaterii este structurat pe orizontala, ca si pe verticala. Acelasi istoric american observa ca, in cazul locurilor memoriei, ". trecutul este construit nu obiectiv, ci ca mits nu in sensul de fictiune, ci intelegând mitul ca un trecut construit colectiv de o comunitate, asa incât sa serveasca necesitatile politice ale acelei comunitati" (ibidem). Ceea ce conteaza, prin urmare, in asa-zisa mitologie furnizata de jocurile unor memorii colective paralele uneori, dar intersectate alte ori, nu este vreun presupus caracter capricios al ei, cât imboldul din spatele constructiilor asamblate, intotdeauna motivat politic. Remarca lui R. Gildea poate fi validata intr-o intelegere mai ampla a politicului, cu conditia ca acesta sa inglobeze si alte aspecte ale vietii comunitare, pe care jocurile de interese ale comunitatii dintr-un spatiu public mai vast decât comunitatea insasi sa le valideze din perspectiva functiilor lor politice. Asa sunt chestiuni care, aparent au mai putin sau chiar deloc de-a face cu politicul> de la problema originilor etnice, a limbii si a identitatii colective, la cea a specificitatilor gastronomice, a performantelor sportive s.a. Trebuie, totusi, semnalat in treacat ca o atare proclamare a politicului ca si caz normativ al socialului ramâne intrucâtva abuziva, in masura in care, largind excesiv conceptul de politic, il face inoperant.


3. O memorie sociala

intr-un volum cu un manifest continut antiindividualist, Maurice Helbwachs, discipol al lui Durkheim, crede, in La memoire colective, ca nu exista memorie individuala, drept care avem nevoie de amintirile altor oameni pentru a le corela cu ale noastre. O asemenea asertiune, excesiva in latura ei contestatara la adresa individualitatii, dar consonanta cu, de pilda, marxismul, care definea omul prin raporturile sale sociale, este, pe de alta parte, perfect salutara prin suportul teoretic pe care il asigura incercarii de a intelege memoria ca rezultat al interactiunilor umane din spatiul social. Dupa Helbwachs, amintirile ar fi cu greu imagini daca amintirile altora nu ne-ar ajuta sa impunem o anumita ordine si coeziune in ele. Dintr-o asemenea asertiune, retinuta de Robert Gildea, as pastra doar ideea ca numai prin contactul cu ceilalti imaginile propriei noastre memorii individuale dobândesc o ierarhie si se inlantuie coerent. Gresit, mi se pare, ar fi sa se creada ca imaginea interioara este absenta in afara schimbului de informatie cu mediul social, câta vreme receptorii vizuali si procesarea imaginii de catre creier functioneaza autonom si, in orice caz, individual.

Dar Helbwachs incearca si o critica a ideii de memorie universala a speciei umane. in acest fel, el se situeaza impotriva unor convingeri de tip platonician, cum sunt cele profesate de C. G. Jung cu privire la inconstientul colectiv.

Cum se vede, autorul francez scoate din discutie dimensiunea individuala a fenomenului memoriei, socotind-o irelevanta, iar pe de alta parte, refuza viziunile metafizice asupra acestuia, preferând sa-si situeze discursul in sfera socialului. Din acest punct de vedere, teoretizarea lui Helbwachs poate fi utilizata intr-un demers cum este cel de fata, caci locurile memoriei sunt o expresie a memoriei sociale, constituindu-se, practic, intr-o antologie a antologiilor acesteia. Adaug ca folosesc expresia de "antologie a antologiilor" nu in sensul unui superlativ, ci pentru a arata ca memoria unei comunitati selecteaza, in cele din urma, ceea ce considera esential din memoriile concurente si complementare ale comunitatii respective, asa cum s-au afirmat ele in diferite momente istorice. in acest sens, afirmatia autorului francez ca "memoria noastra se bazeaza cu adevarat nu pe o istorie invatata, ci pe o istorie traita" trebuie inteleasa ca o afirmare dihotomica a prioritatii faptului trait. Ea este, totusi, intrucâtva excesiva, câta vreme orice comunitate isi familiarizeaza propriii membri cu versiunea elaborata si acceptata de majoritatea membrilor acelei comunitati (sau a celor mai influenti dintre ei), recomandându-se, prin urmare, in cele din urma, tot ca o memorie traita, interiorizata.

De fapt, memoria colectiva este, probabil, ajustarea continua, prin evocarea propriei versiuni si raportarea la versiunile celorlalti, a experientelor comune din trecut si, odata cu aceste continuturi - date de referentul comun - si contopirea "coloraturii afective" a diverselor discursuri despre trecuturile invocate. S-a spus ca memoria colectiva e cea a comunitatilor care au trait aceleasi experiente. Dar trebuie adaugat ca si maniera de tratare a faptelor evocate joaca un rol esential, caci in functie de aceasta (si nu doar prin simpla selectie a faptelor) se contureaza raportarea pregnanta a comunitatii la faptul insusi. Ca in alte tipuri de analiza, si cea pe care o presupune investigatia legata de locurile memoriei contine un palier al discursurilor. El se va interesa de retorica practicata, dar si de tipul de implicare afectiva pe care il dezvaluie aceasta. Tocmai datorita acestor particularitati, o comunitate ce elaboreaza o anume memorie colectiva va ramâne relativ impermeabila memoriilor altor comunitati, reciproca fiind, si ea, valabila. "Memoria cuceritilor e diferita de cea a cuceritorilor, cea a persecutatilor difera de cea a persecutorilor, cea a oprimatilor de a celor ce oprima", cum bine observa R. Gildea, dar si memoriile cuceritorilor dintr-un loc difera de cele ale cuceritorilor din alte locuri. Iar cu memoriile cuceritilor, persecutatilor si persecutorilor, a oprimatilor si opresorilor se intâmpla acelasi lucru. Din acest motiv, odata pornit pe calea elucidarii chestiunii locurilor memoriei, cercetatorul poate avansa in multiple directii, doar partial intuite si dezvaluite de investigatiile de pâna astazi. El se poate pastra in muzeul marilor locuri ale memoriei - la Pierre Nora acestea sunt cele nationale franceze -, dar poate cobori si catre subtraditii cum sunt cele regionale ori locale, ori poate urca inspre o investigatie cu pretentii de o mai mare generalitate (locurile memoriei occidentale ori rasaritene, cele ale memoriei europene sau euroatlantice s.a.).


4. Hartile psihologice

Psihologia cognitiva a facut in ultimii ani un pas necesar. Ea a scanat si inspectat reprezentarile imagistice, ceea ce - din perspectiva discutiei mele - are importante consecinte in intelegerea functionarii "geografiilor" imaginare. in urma unui experiment al lui Stephen M. Kosslyn si al colaboratorilor sai, efectuat inca in 1978, pe un esantion de subiecti carora li s-a prezentat harta unei insule imaginare având pe suprafata ei diverse marcaje (o plaja, o coliba, o fântâna, un mic lac, un arbore, niste ierburi si un grup de stânci) si care au trebuit sa memoreze harta in cauza, urmând sa o redeseneze ulterior din memorie, s-au constatat câteva lucruri importante. Conform comentariului lui Mircea Miclea, "Timpul de reactie este o functie liniara (r ? 97) de distanta dintre oricare doua locatii. Asadar, durata si complexitatea scanarii hartilor mintale creste odata cu marirea distantei dintre obiective. inca o prelucrare imagistica se dovedeste a fi analoaga actiunii corespunzatoare in mediul fizic. Aceasta nu inseamna ca noi avem in minte un spatiu analog celui fizic, ci cunostintele pe care le avem despre mediul fizic monitorizeaza inspectia hartilor mintale" (Psihologie cognitiva. Modele teoretico-experimentale, Iasi, Ed. Polirom, 1999, ed. a II-a, p. 183).

Nu avem o capacitate unica de prelucrare a imaginilor. Daca ea ar exista ca atare, atunci performantele in prelucrarile imagistice diferite ar trebui sa se coreleze puternic. Or, spune acelasi M. Miclea, acest lucru nu se intâmpla. Un alt aspect al problemei este ca "O persoana poate avea performante ridicate la sarcinile care implica anumite procesari imagistice si performante scazute daca sunt puse in joc alte prelucrari ale imaginilor mentale. Asadar, cineva nu e bun sau slab in operarea cu imagini mintales e bun in anumite sarcini si slab in altele. Tipul de prelucrari reclamate de rezolvarea sarcinii joaca rolul determinant in acest caz" (ibidem). Concluzia care se cuvine sa fie avuta in vedere este deci aceea ca "Operatii imagistice diferite sunt realizate de structuri neuroanatomice diferite. Ș.s Nu exista. un centru neurofiziologic al tuturor prelucrarilor imagistice. Ș.s Rezulta ca diferitele operatii imagistice sunt realizate de mecanisme diferite, având localizari neurofiziologice variate" (ibidem).

Consecintele constatarilor psihologiei cognitive cu privire la scanarea imaginilor mintale in chestiunea locurilor memoriei sunt importante. in primul rând, se stabileste un areal partial comun de investigatii pentru acest tip de psihologie si cercetarea istorica. Aceasta chiar daca, prin unghiul si instrumentarul stiintific al abordarii, cele doua discipline aduc perspective diferite asupra aceleiasi problematici. in al doilea rând, aporturile psihologiei cognitive permit identificarea unor metode si actiuni ale psihicului in operarea cu imaginile memorates ceea ce nu poate fi nicidecum trecut cu vederea de istoricii aplecati mai curând asupra unora dintre aplicatiile posibile ale generalitatilor la care accede psihologia in acest domeniu, pornind de la experimente proprii. Precizarea ca prelucrarile imagistice nu depind de un centru neurofiziologic unic, fiind dependente de localizari si roluri diverse, situeaza, dintr-o data, dezbaterea despre sursele functiei imagistice a psihicului in afara unei mitologii simpliste de natura centrista (ea insasi rod al imaginarii pe un traseu linear si relativ rudimentar, chiar daca sintetic si plastic).

Asemenea deschideri pot fi considerate inca oarecum generice sau prea vagi pentru a avea o importanta marcata in discutia despre locurile memoriei. Cu toate acestea, ele introduc in logica unei discutii care se desfasoara intr-unul dintre compartimentele psihicului uman (memoria). Cum primul inteles al sintagmei de "locurile memoriei" este unul topic, de "loc" pur si simplu, o continuare fireasca a premiselor astfel stabilite este referirea la asa-numitele harti psihologice[3]. Dupa un exemplu pe care il da tot Mircea Miclea, daca nimerim intr-un oras strain si nu dispunem de o harta cartografica, orientarea noastra va depinde de reperele pe care le vom putea stabili in peisaj. Practic, plecând de la asemenea puncte de sprijin, vom elabora o harta mentala a teritoriului respectiv in care marginile - vagi - vor figura alaturi de punctele de reper fixate de noi impreuna cu pozitia lor relativa, si impreuna cu caile de acces, obstacolele interpuse etc. O harta de acest tip depinde de saturatia psihologica a diverselor zone, variabila de la un areal la altul. Totodata, ea are o coloratura emotionala variata, unele locuri ori trasee fiind socotite, dupa caz, mai periculoase ori mai agreabile decât altele. "Hartile psihologice sunt proiectii cognitive la scale inegale ale zonelor unui anumit teritoriu, neuniform saturate psihologic, dobândite prin investigarea proprie a mediului sau prin consultarea bazei de cunostinte despre teritoriul respectiv" (ibidem, p. 184).

Ideea de harta psihologica intâmpina un obstacol redutabil atunci când vine vorba despre vizualizarea ei sau deschiderea accesului la ea de catre cineva exterior persoanei care o contine. Nu s-a gasit deocamdata o metoda cât de cât precisa pentru a proiecta in exterior harta subiectiva a cuiva. Exista deja unele metode, prezentate de M. Miclea in cartea amintita, dar ele sunt, totusi, partial nesatisfacatoare. Una este sa ceri mai multor persoane sa deseneze cât mai complet posibil harta subiectiva a unui anume teritoriu. Desigur, este de asteptat ca zona de resedinta a fiecarei persoane sa fie reprezentata mai pregnant in cuprinsul teritoriului dat, rezultat al frecventarii ei mai asidue de catre protagonistii experimentului. Dar pe toate hartile - sau, cel putin, pe multe dintre ele -, anumite puncte se vor repeta, semnalând astfel ca ele sunt repere mai generale pe acea harta intersubiectiva.

O alta metoda consta in prezentarea unor fotografii care panorameaza diverse locuri dintr-un teritoriu dat. Subiectii ar trebui, in acest caz, sa spuna daca recunosc sau nu zona reprezentata intr-o anumita poza. Rezultatele vor depinde de felul cum a fost selectat esantionul de subiecti, ca si de corelarea fotografiilor cu diversele zone ale teritoriului, astfel incât atât esantionul, cât si instantaneele sa fie relevante.

Neajunsul, in ambele cazuri, este acela ca experimentul va genera o harta psihologica strict legata de un areal teritorial concret, si inca din prezent. S-ar putea insa obtine o asemenea harta si pentru anumite zone din trecut? Cred ca raspunsul este da in cazul anumitor arealuri si al anumitor intervaluri ale trecutului. Apelând la diverse categorii de documente neconventionale - de la caricaturi si peisaje pictate, pâna la fotografii, jurnale intime si literatura fictionala - am putea, fara indoiala, reconstitui o harta psihologica a Parisului la 1900. Poate ca si pentru Londra secolului al XVIII-lea inca acest lucru ar fi posibil. Dar este limpede ca harta psihologica urbana a cetatilor medievale ar fi mult mai greu de stabilit, caci in acest caz marturiile sunt mult mai putine, mai vagi si mai formale decât in modernitate. Alte intreprinderi similare sunt insa posibile chiar si pentru acest timp revolut. De pilda, viziunea cartografilor medievali asupra lumii lor poate fi stabilita cu relativa precizie pornind de la portulane si harti de epoca, evidentiindu-se atât limitele descoperirilor si cunoasterii geografice, cât si cele ale proiectiilor simbolice asupra spatiului. in acest din urma sens, proiectarea Ierusalimului in centrul lumii din reprezentarile crestine, ori prezenta inscriptiei "hic sunt leones", ca si diversele insemne conventionale care marcheaza câmpul hartii sunt, desigur, graitoare.

Dincolo de asemenea fertile similitudini, trebuie marcate, totusi, si diferentele. Astfel, hartile psihologice ale cognitivistilor sunt moduri de reprezentare situabile la nivelul psihismului individual. Prin contrast, locurile memoriei tin de memoria colectiva. Hartile psihologice colective se obtin doar prin coroborarea celor individuale. Numai hartile psihologice colective devin relevante pentru cercetatorul locurilor memoriei.

Investigatia interesând locurile memoriei nu cuprinde insa doar reprezentari teritoriale. Ba, mai mult, acestea nici nu sunt cele mai importante printre chestiunile grupate sub genericul de "locuri ale memoriei". Prin urmare, ar fi de stabilit daca sunt posibile niste harti psihologice care sa renunte nu numai la dimensiunea prezentului, ci si la aceea a spatiului. Reformulata, tinând seama de aceste aspecte ale situatiei, intrebarea de mai sus ar putea arata astfel: s-ar putea obtine "harti psihologice" - de fapt, sisteme de reprezentare, diagrame sau un alt tip de formalism - ale trecutului insusi? Cred ca, si de asta data, raspunsul poate fi afirmativ. La drept vorbind, asa cum memoria fiecaruia dintre noi este impresionata cognitiv si afectiv de anumite locuri pe care le strabatem, tot astfel actioneaza asupra ei si trecutul. Nu toate momentele din trecut sunt la fel de importante in economia vietii noastre personale si colective, iar coloratura afectiva de care ele se bucura este, iarasi, mai intensa sau mai estompata, dupa cum este cazul. Asemenea harti psihologice ale trecutului - dar ele s-ar putea numi si "barometre istorice ale opiniei publice" - pot fi stabilite prin esantionare, prin stabilirea unui lot de subiecti reprezentativ pentru comunitatea selectata (locala, regionala, nationala, continentala s.a.) sub raport statistic. Chestionarul care ar urma stea la baza "cartografierii" trecutului ar trebui sa se intereseze de ierarhizarea - in functia importantei acordate de fiecare subiect - a primelor, sa zicem, zece mari momente ale trecutului comunitatii vizate, sa propuna o evaluare afectiva a acelorasi procese sau evenimente istorice (cele favorite, cele pozitive, cele indiferente, cele regretabile, cele mai detestabile), sa provoace subiectii la completarea listei cu procese, evenimente si figuri istorice care lipsesc din enumerarea chestionarului, dar care li se par, totusi, esentiale pentru intelegerea trecutului comunitatii (acestea din urma expuse intr-o ordine ierarhica).

Prelucrând cantitativ - dar si calitativ - rezultatele, se va obtine o harta a trecutului reprezentativa pentru esantionul acelei comunitati la un moment dat. Prin realizarea altor harti similare, la anumite intervale de timp, se va putea urmari modificarea in timp a perceptiei comunitatii asupra propriului trecut, modificarile la nivelul memoriei colective si se vor putea analiza cauzele mutatiilor, indiferent daca acestea vizeaza oscilatii minore sau adevarate mutatii.

[1] Prezentul text reprezinta inceputul unei cercetari teoretice care este departe de a fi luat sfârsit. in forma de fata el este destinat discutarii in cadrul Centrului de Studiere a Imaginarului "Phantasma". Lucrarea apare in serial in paginile revistei aradene de cultura Arca (n. a.).

[2] Mihail Bahtin, "Formele timpului si ale cronotopului in roman. Eseuri de poetica istorica", in Probleme de literartura si estetica, Bucuresti, Ed. Univers, 1982, p. 294: "Acest termen se foloseste in stiintele matematice si a fost introdus si fundamentat pe baza teoriei relativitatii (Einstein). Pe noi nu ne intereseaza sensul special pe care il are in teoria relativitatii, noi il vom prelua in teoria literaturii aproape ca pe o metafora (aproape, dar nu intru totul); pentru noi, este important faptul ca el exprima caracterul indisolubil al spatiului si timpului (timpul ca cea de a patra dimensiune a spatiului). Noi intelegem cronotopul ca o categorie a formei si a continutului in literatura".

[3] Devine clar in acest punct ca, pentru a evita confuziile, trebuie distins intre doua acceptiuni ale sintagmei de "loc ale memoriei": 1. reper al "memoriei colective"; 2. sediu (neuroanatomic) al memoriei. Desigur, obiectivul cardinal al acestui text are in vedere prima acceptie, chiar daca prezenta raportare la psihologia cognitiva o aduce in atentie si pe cea de a doua. Totodata, expresia "locuri ale memoriei" nu trebuie confundata cu cea de "memorie a locurilor", altfel spus a unor locuri concrete. Tocmai memoria locurilor este vizata atunci când vine vorba despre hartile psihologice. Este insa de remarcat ca o investigatie privitoare la "locurile memoriei" s-ar cuveni, poate, sa includa, ca pe un caz particular, si o dezbatere a chestiunii memoriei locurilor.